Dragostea lui Dumnezeu


4Orice studiu despre dragostea lui Dumnezeu trebuie să înceapă, cel puţin, cu o scurtă examinare a primei epistole a Sfântului Ioan, capitolul patru, începând cu versetul şapte, unde el ne transmite mandatul său apostolic despre cum trebuie să ne comportăm unii faţă de ceilalţi. Acolo Ioan scrie:

„Prea iubiţilor, să ne iubim unii pe alţii; căci dragostea este de la Dumnezeu. Şi oricine iubeşte, este născut din Dumnezeu, şi cunoaşte pe Dumnezeu.
Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste.
Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.
Prea iubiţilor, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim şi noi unii pe alţii.”

2În acest pasaj, în contextul unui îndemn pe care ni-l adresează despre felul în care trebuie să ne tratăm unii pe alţii – potrivit cu această formă unică de dragoste, dragostea spirituală despre care vorbeşte Noul Testament – vedem o dragoste, despre care ni se spune încă de la început că este de la Dumnezeu. Asta înseamnă că dragostea pe care trebuie s-o arătăm noi îşi are rădăcinile în El. Dumnezeu posedă această dragoste prin însăşi natura Sa, ea decurge în mod inerent din fiinţa Sa şi El ne oferă posibilitatea să ne împărtăşim din ea, în măsura în care acest fel de dragoste este turnată în inima credinciosului prin Duhul Sfânt. Dar atunci când Ioan vorbeşte despre dragostea lui Dumnezeu, el nu spune pur şi simplu că dragostea este de la Dumnezeu, ci el face afirmaţia dramatică şi radicală că Dumnezeu este dragoste. Cum trebuie să înţelegem noi această afirmaţie?
Dacă vă mai amintiţi, în şcoala generală aţi învăţat principiile de bază ale gramaticii, cum se conjugă verbele, care este semnificaţia verbului „a fi”, ce înseamnă „este”, „suntem”, „sunt”, şi aşa mai departe. Poate vă mai amintiţi cum aţi învăţat că verbul „a fi” poate fi folosit ca un verb de legătură; atunci când verbul „a fi” este folosit ca verb de legătură el funcţionează ca un semn de egalitate între subiect şi predicat. Dacă eu aş spune că un burlac este un bărbat necăsătorit, am avea ceea ce se numeşte o propoziţie analitică, o afirmaţie care este adevărată prin definiţie, pentru că există o identitate între subiect şi predicat. Într-o astfel de propoziţie, în care verbul „a fi” este folosit ca verb de legătură, e permis să inversezi subiectul cu predicatul fără să schimbi înţelesul propoziţiei. Astfel, în loc să spun că „un burlac este un bărbat necăsătorit”, pot să inversez şi să spun că „un bărbat necăsătorit este… ce?… un burlac”. E ca o aritmetică elementară. Privesc de o parte a ecuaţiei, doi plus doi, apoi adaug semnul egal iar de cealaltă parte a ecuaţiei ce obţin? Patru. Iar patru, desigur, este egal cu doi plus doi. Nu există nici o diferenţă între subiect şi predicat.

1De ce vorbesc în acest punct despre elementele de bază ale gramaticii şi aritmeticii? Iată de ce. Când Ioan ne spune că Dumnezeu este dragoste, el nu o spune folosind verbul „a fi” ca verb de legătură. Nu poţi inversa afirmaţia fără a o distorsiona. Contrar romantismului popular din cultura noastră, dragostea nu este Dumnezeu. Noi nu ne închinăm dragostei. Astfel, dacă nu e verb de legătură, ce semnificaţie are afirmaţia „Dumnezeu e dragoste”? Ei bine, pe de o parte este un mod de exprimare pe care îl găsim frecvent în Biblie. Folosindu-ne de termeni simpli, iată ce înseamnă. Înseamnă că Dumnezeu, în persoana Sa, în caracterul Său, e atât de plin de dragoste… dragostea e un element atât de important a ceea ce este Dumnezeu şi a ceea ce face El, încât putem spune chiar că „El este dragoste”. Pentru că El este chintesenţa supremă a manifestării dragostei autentice. El este sursa dragostei. El reflectă esenţa dragostei adevărate. Este atât de iubitor încât, din nou, putem spune: „El este dragoste.”
Scriptura vorbeşte în acelaşi fel, de exemplu, atunci când Îl vedem şi Îl auzim pe Isus făcând afirmaţii ca acestea: „Eu sunt Calea. Eu sunt Adevărul. Eu sunt viaţa.” Acum, nu orice adevăr pe care îl auzim este Hristos. De aceea nu putem inversa lucrurile şi să spunem: „Adevărul este Hristos.” Hristos este adevărul dar adevărul nu este Hristos. Şi totuşi, în acelaşi timp, atunci când Isus spune „Eu sunt Adevărul”, El afirmă că rădăcinile şi temelia întregului adevăr sunt în El. Prin urmare, atunci când Ioan vorbeşte aici despre Dumnezeu, el ne spune că toată dragostea care există în lume îşi are rădăcinile şi temelia în caracterul lui Dumnezeu. De aceea e atât de important pentru noi, cei care suntem credincioşi, să demonstrăm acea dragoste, pentru că, făcând astfel, noi arătăm lumii ceva despre caracterul lui Dumnezeu.

Există două lucruri despre care vreau să vorbesc şi prin care vreau să atrag atenţia asupra pericolelor serioase care însoţesc orice studiu al dragostei lui Dumnezeu. Sunt 35 de ani de când predau teologia, şi am făcut-o în orice cadru vi-l puteţi imagina, de la universităţi la seminare, de la biserici la grădiniţe, peste tot. Şi am descoperit un anume răspuns care sperie puţin. Ori de câte ori vorbesc despre dreptatea lui Dumnezeu, despre mânia lui Dumnezeu sau despre suveranitatea lui Dumnezeu, aceste atribute ale lui Dumnezeu care uneori ni se par greu de înţeles, inevitabil se găseşte cineva în adunare sau în sala de curs care obiectează în privinţa discuţiei despre suveranitatea lui Dumnezeu, dragostea lui Dumnezeu sau mânia lui Dumnezeu. Astfel de persoane ridică mâna şi spun: „Dar, Dr. Sproul, Dumnezeul meu este un Dumnezeu al dragostei.” Aţi auzit vreodată pe cineva spunând asta? Poate chiar voi aţi spus-o: „Dumnezeul meu este un Dumnezeu al dragostei.” Atunci când oamenii vin cu această obiecţie înaintea mea, eu îi aud spunând de fapt: „Cred că Dumnezeu este dragoste, dar nu cred că poate fi mânios. Nu cred că e drept. Nu cred că El e suveran.” Şi întotdeauna vreau să le răspund celor care îmi spun „Dumnezeul meu este un Dumnezeu al dragostei”, vreau să le spun: „Câţi Dumnezei există? Există oare un Dumnezeu pentru tine, unul pentru tine şi unul pentru tine?” Amintiţi-vă, păcatul primordial al omenirii căzute este păcatul idolatriei. Iar păcatul care este cel mai răspândit în cultura noastră este idolatria. Îmi veţi răspunde: „Stai puţin, noi nu suntem idolatri. Nu suntem ca acei oameni din antichitate care îşi făceau statui de piatră sau de lemn, cu care vorbeau, la care se rugau şi se închinau. Suntem departe de astfel de lucruri.”
Idolatria înseamnă să înlocuieşti adevărul lui Dumnezeu cu o minciună, să slujeşti şi să te închini unui zeu care nu este Dumnezeu. Suntem prea sofisticaţi ca să ne mai facem zei din piatră sau din lemn. Zeii pe care ni-i facem azi îi facem din propriile noastre minţi atunci când privim la teologie ca la un bufet cu autoservire. Mergem la o autoservire sau la o cantină, ne luăm o tavă şi ne aşezăm la rând, apoi luăm puţină dragoste, puţină milă, puţin har, nu-i aşa? Puţină iertare, dar lăsăm neatinse farfuriile cu dreptate, suveranitate, sfinţenie, neprihănire şi mânie, pentru că nu ne place să servim aşa ceva. O astfel de hrană ne arde la inimă. Astfel alegem dintre atributele lui Dumnezeu prezentate în Biblie pe cele care ne plac şi le respingem pe celelalte. Când facem aşa ceva, noi suntem idolatri.
Nu vă cunosc personal, dar ştiu că fiecare persoană din această sală, toţi cei de aici, într-o anumită măsură (unii într-o măsură mai mare decât alţii), dar într-o anumită măsură fiecare persoană din această încăpere, inclusiv eu, practicăm idolatria în fiecare zi. Pentru că, dacă permitem minţilor şi inimilor noastre să găzduiască o distorsiune a revelaţiei biblice cu privire la caracterul lui Dumnezeu, atunci noi am înlocuit adevărul lui Dumnezeu cu o minciună. Înţelegeţi ce vreau să spun? Iar asta e o problemă serioasă.

Mai este un lucru la care trebuie să privim. Atunci când ne uităm la atributele lui Dumnezeu, e foarte periculos să stabilim o ierarhie a atributelor în cadrul divinităţii şi să favorizăm un atribut în defavoarea altuia. Când, în realitate, dragostea lui Dumnezeu este o dragoste omniscientă, o dragoste omniprezentă, o dragoste veşnică, o dragoste suverană, o dragoste neprihănită, o dragoste sfântă, o dragoste neschimbătoare. Înţelegeţi ce vreau să spun? Iar imutabilitatea lui Dumnezeu (faptul că natura Lui este în mod absolut neschimbătoare) este o imutabilitate plină de dragoste. Fiecare atribut este interconectat şi mărturiseşte despre celelalte atribute. Este o greşeală să pui atributele lui Dumnezeu în contrast unele cu altele. De aceea, atunci când Biblia ne spune că Dumnezeu este dragoste, ea nu ne spune că Dumnezeu este dragoste, dar nu dreptate. Nu poate fi iubitor fără să fie mânios. Nu poate fi iubitor fără să fie sfânt. Dragostea Sa e întotdeauna inerent legată de sfinţenia Sa, de neprihănirea Sa, şi aşa mai departe.

În zilele noastre există o doctrină ciudată care a devenit foarte populară în biserică şi pe care eu o iubesc. O iubesc cu adevărat. E o doctrină extraordinară. E doctrina despre dragostea necondiţionată a lui Dumnezeu. Aţi auzit de ea? Ea spune că Dumnezeu îi iubeşte pe toţi în mod necondiţionat. E cu adevărat o idee minunată să te gândeşti că Dumnezeu, în măreţia şi în sfinţenia Sa, are o dragoste necondiţionată pentru toţi oamenii din lume. E o idee fantastică. O iubesc. Singura problemă pe care o am e că nu o găsesc niciunde în Scriptură. Aţi auzit predicatori vorbind despre aceasta, că Dumnezeu îi iubeşte pe toţi în mod necondiţionat?
Acum, daţi-mi voie să spun ceva. Eşti un necredincios. Stai pe o bancă în biserică sau priveşti la televizor şi auzi un predicator spunând: „Dragă prietene, am o veste bună pentru tine. Dumnezeu te iubeşte necondiţionat.” Ce îl auzi spunând? „Nu trebuie să fac nimic. Nu trebuie să mă pocăiesc. Nu trebuie să alerg la cruce. Nu trebuie să Îl îmbrăţişez pe Hristos. Acestea sunt condiţii. Iar eu aud ce spune predicatorul. El spune că Dumnezeu mă iubeşte indiferent ce fac.” Ei bine, ar fi grozav dacă ar fi adevărat. Dar e una din cele mai rele distorsiuni ale adevărului lui Dumnezeu pe care le-am auzit în această generaţie. Şi nu pot nicidecum înţelege cum poate un predicator să predice un astfel de mesaj, cu o singură excepţie. Să fie pe placul oamenilor. E o încercare de a vinde Evanghelia prezentând-o într-un mod atractiv. De fapt, e o negare a Evangheliei. Pentru că, deşi Evanghelia e minunată, ea cere ca răspuns pocăinţa şi credinţa în Isus Hristos.

Într-un anume sens dragostea lui Dumnezeu este necondiţionată. Vreau să mă opresc puţin, nu ca să contrazic ce am spus deja, ci ca să subliniez diferenţa. Vreau să notez câteva diferenţe aici care sper că vă vor fi de folos.
Hai să observăm diferenţa dintre trei tipuri de dragoste a lui Dumnezeu. Şi trebuie să le avem în faţă atunci când vorbim despre dragostea lui Dumnezeu. Prima este ceea ce noi numim dragostea bunăvoinţei. Am publicat anul trecut o carte intitulată „Iubit de Dumnezeu” („Loved by God”) şi în ea am intrat în mult mai multe detalii decât o pot face aici în această seară. Dragostea bunăvoinţei. Cu toţii ştiţi ce este bunăvoinţa, nu-i aşa? Probabil aveţi un program al bunăvoinţei în biserica voastră. Hai să privim puţin la aceasta, bine? „Benevolence” vine din latină. Bene înseamnă, ce? „Bine” sau „bun”. La sfârşitul serviciului din biserică primeşti o „binecuvântare”, o benedicţie, o „vorbă bună”. Iar noi spunem că suntem fiinţe cu voinţă proprie sau eu aş putea apela la câţiva voluntari care să ne ajute în seara asta. Ne bazăm pe rădăcina acestui cuvânt care are de-a face cu exprimarea voinţei sau cu capacitatea de a alege. De aceea, atunci când vorbim despre benevolenţa lui Dumnezeu noi vorbim despre voia bună a lui Dumnezeu. Despre faptul că Dumnezeu are o voie bună, o bună dispoziţie, o atitudine bună faţă de întreaga lume. El nu Îşi găseşte plăcerea în moartea păcătosului iar atitudinea Sa este în esenţă una de bunătate chiar faţă de o creaţie căzută. Amintiţi-vă, „Pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui.” (În engleză, pasajul din Luca 2:14 este tradus prin „Pace pe pământ, bunăvoinţă faţă de oameni.” – n.trad.)

Bunăvoinţa lui Dumnezeu se manifestă în această lume prin ceea ce noi numim dragostea binefăcătoare a lui Dumnezeu. Dragostea binefăcătoare a lui Dumnezeu are de-a face cu faptele Lui bune sau acţiunile Lui bune îndreptate către lume şi pe care El le face fără discriminare. De exemplu, atunci când vorbim despre providenţa lui Dumnezeu, descoperim în învăţăturile lui Isus şi în alte părţi din Scriptură că Dumnezeu Îşi trimite ploaia peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Este un vechi proverb care zice: „Dumnezeu Îşi trimite ploaia peste cel drept şi peste cel nedrept. Singura problemă e că omul nedrept a furat umbrela celui drept.” Dăm astfel peste tot felul de nedreptăţi care se ivesc din această cauză. Dar, din nou, ideea pe care o prezintă Biblia este aceea că atunci când doi fermieri merg să-şi planteze pământurile (unul poate fi credincios iar celălalt nu), amândoi beneficiază de bunătatea şi generozitatea lui Dumnezeu atunci când El Îşi trimite ploaia şi soarele, făcând plantele să crească. Aşa că nu trebuie să fii creştin ca să primeşti binecuvântări din mâna lui Dumnezeu. Cu toate acestea, trebuie să adaug o mică observaţie în acest punct. Dacă în această seară tu nu eşti un credincios, orice lucru bun care ţi s-a întâmplat vreodată l-ai primit din cauza bunăvoinţei şi binefacerii lui Dumnezeu, Creatorul tău, faţă de care tu rămâi departe şi indiferent. Şi, în ciuda faptului că Dumnezeu ţi-a dat atâtea daruri, ţi-a făcut atâta bine şi a turnat atâtea binecuvântări în viaţa ta, tu rămâi duşmanul Lui. Iar dacă vei continua în această stare (aici vine vestea rea), darurile şi binecuvântările pe care ţi le-a dat vor deveni cele mai mari tragedii din viaţa ta. Pentru că, deşi e adevărat că pentru creştin nu există noţiunea de tragedie, fiindcă toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce Îl iubesc pe Dumnezeu, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său, pe de altă parte, pe cealaltă pagină a registrului contabil, ori de câte ori Dumnezeu îţi dă un dar din bunătatea Sa iar tu rămâi nerecunoscător şi despărţit de El, tu îţi aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei. Iar în acea zi a judecăţii vei vedea că ar fi fost mai bine pentru tine să nu fi primit nici un dar de la El, decât să fi primit un dar pe care să-l dispreţuieşti. Deci, acestea sunt riscurile. S-ar putea ca însăşi bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu să fie cele care te vor face să cazi, atunci când va veni vremea.

3Al treilea fel de dragoste despre care vorbeşte Scriptura este cea pe care noi o numim în teologie dragostea mulţumirii de sine. Aceasta e dragostea care ne interesează cel mai mult şi care e cea mai importantă. S-ar putea ca acesta să fie un concept nou pentru mulţi dintre voi. Dar dragostea mulţumirii de sine poate fi cu uşurinţă înţeleasă greşit, pentru că în mod normal atunci când noi folosim termenul „mulţumire de sine” sau „automulţumire”, în vocabularul de azi ne referim la cineva care este satisfăcut de propria-i persoană, care se culcă pe proprii lauri, cineva care stă fără de grijă în Sion, nu are un zel prea mare pentru nimic. La aceasta ne referim atunci când spunem că cineva e mulţumit de sine. Un fel de om care priveşte toată ziua la televizor fără să facă nimic altceva, un „cartof de canapea”. Nu se angajează cu pasiune la nimic folositor în lumea aceasta.
Dar nu asta înseamnă această expresie, pentru că ea şi-a căpătat semnificaţia într-o vreme când limbajul era mult mai aproape de original decât e astăzi. Dragostea mulţumirii de sine a lui Dumnezeu are de-a face cu dragostea prin care Dumnezeu este încântat şi priveşte cu plăcere la obiectul afecţiunii Sale. Din nou, Dumnezeu poate fi binevoitor şi binefăcător faţă de necredincios, dar nu-şi găseşte plăcerea în el. Dumnezeu nu are pentru astfel de oameni această încântare şi afecţiune deosebită. Dacă vreţi să înţelegeţi dragostea mulţumirii de sine a lui Dumnezeu, ea este înrădăcinată şi îşi are temelia pe plăcerea lui Dumnezeu, în sensul că lui Dumnezeu Îi face plăcere, Îşi găseşte plăcerea în obiectul afecţiunii Sale. Iar exemplul suprem al dragostei mulţumirii de sine a lui Dumnezeu îl găsim în Sfânta Scriptură în dragostea pe care Tatăl o are pentru Fiul. De trei ori în Noul Testament ni se spune că Dumnezeu a putut fi auzit vorbind din ceruri. Şi în toate cele trei ocazii El mărturiseşte despre Fiul Său. „Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea.” Este o temă pe care n-ar trebui niciodată să o trecem cu vederea sau să o subestimăm în Noul Testament, această incredibilă afişare şi revărsare a plăcerii, încântării şi afecţiunii lui Dumnezeu faţă de, aşa cum Îl numeşte Scriptura, Preaiubitul. Dragostea pe care Tatăl o are pentru Fiul.
Luând toate acestea în considerare, nu pot găsi vreun alt motiv pentru care lui Dumnezeu I-a făcut plăcere să mă mântuiască în afară de acesta: pentru a-Şi onora Fiul. Atunci când Biblia vorbeşte despre dificila doctrină a alegerii, întotdeauna ea vorbeşte despre alegerea în Hristos, prin care Dumnezeu ne dăruieşte Fiului Său ca dar din partea Sa, darurile Tatălui pentru Fiul. Pentru ca Tatăl să vadă lucrarea sufletului Său şi să fie mulţumit. Noi suntem darurile din dragoste pe care Tatăl le dă Fiului.
De aceea există un sens foarte real în care putem spune că dragostea mulţumirii de sine de care mă bucur din partea Tatălui îşi are rădăcinile şi temelia în dragostea pe care Tatăl o are pentru Fiul. El mă iubeşte, Îşi găseşte plăcerea în mine şi este încântat de mine din cauza lui Hristos. Iar dacă eu nu sunt legat de Hristos, dacă nu sunt ascuns în Hristos, dacă nu sunt în Hristos şi Hristos nu este în mine, atunci eu nu am parte de dragostea mulţumirii de sine. De aceea devin atât de îngrijorat atunci când oamenii încep să vorbească despre dragostea necondiţionată a lui Dumnezeu. Pentru că ce aud oamenii este că toţi primim din mâna lui Dumnezeu dragostea mulţumirii de sine, lucru care nu e adevărat.

În aceeaşi Epistolă din care am citit, în al treilea capitol, Ioan vorbeşte despre dragostea mulţumirii de sine dinăuntrul nostru. Capitolul trei începând cu versetul unu.

„Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu!…”

Există un cuvânt pe care aproape că nu-l mai folosim în limba engleză, şi acesta este cuvântul „iată” („behold”). Când s-ar putea folosi? Eu spun: „Hei, priveşte aici!” Sau, „Ai grijă, uită-te la asta!” Dar nu spunem „Iată!” Îl găsim însă frecvent folosit în Scriptură. Iar atunci când vezi cuvântul „iată” pe vreo pagină din Biblia ta, ar trebui să fie ca un fluier, ca semnalul de atenţionare de pe un vapor care se aude peste tot şi este urmat de cuvintele: „Atenţie! Vorbeşte Căpitanul!” Atunci când Biblia spune „Iată!”, acesta ar trebui să fie ca un mare semn de STOP care să ne spună „Fii atent!”, „Ascultă!”, „Priveşte cu atenţie!” Ce ne spune Ioan aici? „Iată ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu!”
Observaţi că, atunci când acest ucenic, pe care Isus îl iubea, vorbeşte despre dragostea mulţumirii de sine, el îşi exprimă uimirea apostolică. Nu ştim ce vârstă avea Ioan atunci când a scris această Epistolă, dar cu siguranţă că era un ucenic al lui Isus de mulţi, mulţi, mulţi ani, şi totuşi îi venea greu să creadă. El spune: „Ascultaţi! E incredibil. Ce fel de dragoste este aceasta, ca noi să ne numim copii ai lui Dumnezeu?”
Americanii nu vorbesc în felul acesta, pentru că noi am fost învăţaţi încă din copilărie în această ţară păgână că toţi suntem, prin natura noastră, copii ai lui Dumnezeu. Şi astfel, „Ei bine, noi suntem copiii lui Dumnezeu. Bineînţeles că suntem copiii lui Dumnezeu. Ce-i aşa de grozav aici?” Pentru Ioan era un lucru mare. El spune: „Nu îmi vine să cred. Eu să fiu numit un copil al lui Dumnezeu!” Noi credem că suntem copiii lui Dumnezeu prin natura noastră. Scripturile ne învaţă că există un singur mod în care putem deveni copii ai lui Dumnezeu, şi acesta este prin adopţie. Dumnezeu are un singur copil natural. Singurul Fiu născut din Tatăl. Toţi ceilalţi copii ai Lui devin copiii Lui prin adopţie. Iar ca eu să fiu iubit de Dumnezeu şi să fiu adus în prezenţa Sa, este mai mult decât îmi pot imagina.

Vedeţi, una din cele mai bune mărturii în privinţa aceasta pe care o găsim în Scriptură este relatarea Vechiului Testament despre Mefiboşet. Vă amintiţi de el? Merită apreciat simplul fapt că-i puteţi rosti numele corect. Vă amintiţi de dragostea pe care David o avea pentru Ionatan, fiul lui Saul. Şi de dragostea pe care Ionatan o avea pentru David. De fapt, Ionatan l-a iubit pe David atât de mult încât i-a scăpat viaţa de mânia propriului său tată şi era gata să-l vadă pe David încoronat ca rege în locul lui, deşi Ionatan era prinţul moştenitor. Citim apoi despre bătălia care a avut loc în care Saul şi Ionatan au fost ucişi. David a fost anunţat de moartea lor şi a spus: „Fala ta, Israele, zace ucisă pe dealurile tale! Cum au căzut vitejii! Nu spuneţi lucrul acesta în Gat, nu răspândiţi vestea aceasta în uliţele Ascalonului…” El compune această cântare care-ţi sfâşie sufletul, un cântec funebru pentru pierderea prietenului său, Ionatan. Şi asta după ce mesagerii au venit şi i-au spus plini de bucurie: „Hei, David, duşmanii tăi au murit. De-acum ai drumul deschis până la tron. Totul e cum nu se poate mai bine.” Iar David e nenorocit. Între timp, generalii săi ucid toţi membrii supravieţuitori ai casei lui Saul, ca nu cumva vreunul din ei să revendice tronul lui David. Dar David spune: „Aşteptaţi, a mai rămas cineva din casa lui Saul?”
E ca Povestea Cenuşăresei relatată în Vechiul Testament. Vă amintiţi când Prinţul şi-a trimis soldaţii pe tot cuprinsul regatului ca să încerce pantoful pierdut pe piciorul fiecărei femei din regat, să vadă dacă se potriveşte?
La fel, David îşi trimite gărzile şi soldaţii în toată ţara ca să caute peste tot, în fiecare ascunzătoare, în fiecare peşteră, în fiecare vizuină în care s-ar fi putut adăposti vreun fugar din casa lui Saul. Iar Biblia ne spune că era un fiu al lui Ionatan, olog de ambele picioare, al cărui nume era Mefiboşet. Vă amintiţi? Şi el a fost descoperit. A fost scos din ascunzătoarea lui, a fost dus la palat unde a fost prezentat lui David. Mefiboşet este înfricoşat de moarte, pentru că ştie ce urmează. Ştie că va fi executat, pentru a curăţa drumul pentru David. David îl vede şi spune: „Tu eşti Mefiboşet!” „Da, Domnul meu.” David porunceşte gărzilor: „Aduceţi-l la palat. Îmbrăcaţi-l cu hainele regale. Să-i daţi un loc la masa regelui, în fiecare zi, până la sfârşitul zilelor sale.” Iar Mefiboşet este adus în casa şi în familia lui David, nu din cauza vreunui merit pe care l-ar fi avut, ci a ajuns în această poziţie pentru că David îl iubea pe Ionatan. Din cauza dragostei lui David pentru Ionatan, el l-a cinstit pe fiul lui Ionatan ca pe un membru al propriei sale case.
Doamnelor şi domnilor, acesta este statutul nostru în familia lui Dumnezeu. Noi suntem ologi spirituali şi nu avem nici un drept să fim în familia lui Dumnezeu, altul decât acela că Fratele nostru mai mare ne-a adoptat şi ne-a adus în casa Tatălui. Pentru dragostea cea mare a Tatălui faţă de Fiul, dragoste care dă peste margini şi de care noi beneficiem. Nu-mi pot imagina ceva mai groaznic în toată lumea asta decât să trec prin viaţă cu ameninţarea mâniei lui Dumnezeu atârnând deasupra capului meu. Singurul care poate înlătura această mânie este Fiul lui Dumnezeu. De aceea, dacă alerg la El, dacă mă pocăiesc de păcatele mele, dacă mă încred în El şi numai în El, atunci dragostea pe care Tatăl o are pentru Fiul se va revărsa şi asupra mea, mă va învălui şi voi fi adoptat în familia Sa, alăturându-mă procesiunii tuturor sfinţilor din toate veacurile, care spun împreună cu Ioan, într-o uimire apostolică: „Ce fel de dragoste este aceasta, ca eu să fiu numit un fiu al lui Dumnezeu?”
Haideţi să ne rugăm.
Tată, iartă-ne, Te rugăm, pentru că n-am pus preţ pe dragostea Ta şi ne-am considerat îndreptăţiţi să o primim, ca şi cum ai fi fost dator să ne-o arăţi. Tu nu eşti dator să iubeşti pe cel nevrednic să fie iubit. Iar în starea noastră firească noi nu meritam să fim iubiţi. Şi totuşi, Tu ne-ai iubit îndeajuns ca să-L trimiţi pe Hristos. Mă rog, o Dumnezeule, dacă este cineva în această încăpere care n-a experimentat niciodată dulceaţa şi superioritatea dragostei lui Hristos, să o poată cunoaşte în această seară. Înainte să-şi aşeze capul pe pernă în noaptea aceasta, ei să vină la Hristos şi să rămână strâns lipiţi de El, ca să poată primi în locul mâniei Tale, dragostea Ta.
Cerem aceste lucruri în numele lui Isus. Amin

Comenteaza

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s