Incredere si credinta


„Căci Domnul îşi întinde privirile peste tot pământul, ca sa sprijinească pe aceia a căror inima este întreaga a Lui.” 2 Cronici 16:9

Recent am citit o serie de reflecţii impresionante ale unui pilot cu privire la credinţă. El susţinea că experienţa este strâns legată de felul în care creşte credinţa, însă credinţa încercată se bazează pe încredere. Credinţa încercată poate spune: „Eu cred în orice caz.” Indiferent cât de puţin poate fi prevăzută o anumită situaţie, cât de puţină justificare există pentru credinţă — credinţa încercată continuă să creadă. „Când am învăţat să pilotez un avion după instrumente, mi s-a spus că prima regulă a ‘zborului orb’ este să ai mai multă încredere în instrumente decât în propriul simţ al echilibrului. Acelora dintre noi care se obişnuiseră cu zborul ‘după ureche’, le venea greu să dea crezare în mod necondiţionat acelor indicatoare, busolei şi tahometrului, în timp ce urechea internă le spunea să facă cu totul altceva. Răspunsul era: În orice situaţie trebuie crezute instrumentele!”

Motivaţia acestui fapt ne oferă posibilitatea de a pătrunde adevărata natură a credinţei. Credinţa care se bazează pe o experienţă ce se repetă în mod regulat, nu mai este în nici un caz o credinţă corectă, ci pur şi simplu o lecţie învăţată. După atât de multe repetări ştii de fapt la ce te poţi aştepta. Adevărata credinţă nu ştie exact la ce trebuie să se aştepte, are însă încredere că va fi lucrul potrivit, întrucât vine din mâna Tatălui bun din ceruri.

Această credinţă, această încredere necondiţionată, care nu depinde de împrejurări, ne determină ea într-adevăr în mod decisiv viaţa? Fiindcă astfel îşi doreşte Domnul să fie legătura noastră cu El. Insă în viaţa cotidiană nu suntem oare adesea foarte departe de acest lucru? Cineva povestea unui băieţel întâmplarea biblică cu privire la Daniel, care fusese târât împreună cu alţi evrei în robia babiloniană, în timpul acesta, puternicul împărat Nabucodonosor a înălţat un chip de aur în faţa căruia întregul popor trebuia să cadă la pământ pentru a i se închina. Cine se împotrivea urma să fie aruncat într-un cuptor încins. Este impresionant ce au răspuns cei trei prieteni la pretenţia arogantă şi provocatoare a împăratului de a vedea „cine este Dumnezeul care v-ar putea scăpa din mâna mea.”

„Nu e necesar ca noi să dăm un răspuns. Dacă Dumnezeul nostru, căruia noi ne închinăm, vrea, ne poate salva din cuptorul încins şi din mâna ta. Şi dacă nu vrea s-o facă, totuşi să ştii că noi n-o să ne închinăm dumnezeului tău şi chipului de aur, care ai poruncit să fie înălţat.” Dumnezeu a îngăduit ca cei trei bărbaţi să treacă prin foc. Însă ei au rămas neatinşi – un semn minunat al dragostei, atotputerniciei şi credincioşiei lui Dumnezeu. Băieţelul care asculta această întâmplare a fost întrebat ce ar fi făcut el într-o astfel de situaţie. După o scurtă ezitare, a răspuns: „Aş fi îngenuncheat, dar n-aş fi închis ochii şi nu m-aş fi închinat acelui chip.” Uimitor, nu-i aşa? Concluzia la care ajunsese acest băieţel reprezintă unul din punctele noastre dureroase. În situaţii dificile, când suntem apăsaţi, când existenţa sau reputaţia noastră sunt ameninţate, iese la iveală din ce fel de aluat este făcută credinţa noastră: dacă într-adevăr avem deplină încredere că Domnul nu ne vrea decât binele, chiar şi atunci când condiţiile sunt potrivnice, sau dacă undeva în mintea noastră s-a cuibărit o anumită neîncredere cu privire la Dumnezeu.

Astfel, Biblia vorbeşte în multe locuri despre credincioşia şi dragostea cu care Se îngrijeşte Tatăl din ceruri de copiii Săi: „Căci Domnul îşi întinde privirile peste tot pământul, ca să sprijinească pe aceia a căror inimă este întreagă a Lui.”

Ce promisiune măreaţă!

Cineva povestea odată: în timpul unei prelegeri, vorbitorul folosea un retroproiector. Pe perete se vedeau doar nişte puncte negre pe care le desenase aparent la voia întâmplării pe hârtie. Nu ne puteam închipui ce puteau să însemne. Apoi însă a tras câteva linii, a desenat o cheie muzicală la începutul acestora, şi abia atunci ne-am dat seama că acele puncte negre însemnau note muzicale. Era melodia „Lăudaţi pe Domnul, măreţul împărat al slavei”. În viaţa noastră există de asemenea multe puncte şi pete întunecate de suferinţă şi deznădejde, pe care nu le înţelegem. Nu ştim de ce sunt aceste puncte şi de ce le-a îngăduit Dumnezeu. Dacă însă îl primim pe Domnul Isus în viaţa noastră, ne încredem în El şi îi permitem să ordoneze în mod corect punctele şi să tragă liniile pe care le vrea, să le separe unele de altele şi să aşeze pauzele la locul potrivit – atunci El va face din punctele întunecate ale vieţii noastre o minunată melodie.

Y.S.

Comenteaza

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s