Un hoţ se împiedică de-un psalm


Ura, în sfârşit! S-a terminat cu stresul, cu agitaţia şi cu oboseala. „Abia acum începe viaţa”, jubila Mihai, fluturându-şi încântat diploma de absolvire. Prin viaţă înţelegea de fapt să plece în vacanţă, undeva la munte, să colinde două săptămâni, să se caţere, să respire libertatea. De la mama a cerut un mic sprijin financiar. Mama a zâmbit şi a adăugat apoi serios: „Mi-aş fi dorit ca tatăl tău să mai apuce această zi. Cât de mândru ar fi fost de tine!”

Mihai a încuviinţat. „Ştiu, dar mai există cineva care o să fie mândru – bunicul. M-am hotărât să-l vizitez la plecarea în vacanţă. E un ocol, însă ştiu c-o să se bucure.”

Echipat cu o mulţime de sandvişuri şi bombardat cu sfaturile bune ale mamei, Mihai a încălecat apoi pe vechea lui motocicletă, salutând plin de veselie.

Vizita făcută bunicului a fost un succes deplin. Bătrânul s-a bucurat grozav. „Vreau să-ţi dăruiesc ceva, ceva cu totul deosebit”, a început el prevăzător şi a apucat cu degete tremurânde ceasul său de aur din buzunarul de la vestă. Aproape cu gingăşie a pus apoi ceasul în mâna mare a băiatului, spunând: „Păstrează-l la loc de cinste. Ceasul ăsta a aparţinut şi tatălui meu. În urma mea, trebuia să-l primească tatăl tău. Sunt sigur că s-ar fi bucurat!”

Mihai şi-a îmbrăţişat mişcat bunicul. „Nu mi-ai fi putut face un cadou mai frumos. II voi păstra cu cinste şi voi avea mare grijă de el. Îţi promit, bunicule!” „Hai, întoarce-l!”, i-a făcut cu ochiul bunicul, „îmi mai aduc aminte cum erai fascinat de melodia lui pe când erai copil.” Mihai a întors ceasul şi s-a auzit încet, în genul filigranat al ceasurilor-jucărie, menuetul lui Boccherini. „Mai vreau să-ţi dau ceva pentru drum”, a adăugat bunicul. „Este un îndemn care m-a ajutat de foarte multe ori în viaţă: Cine judecă pe un om se poate înşela. Cine-l iartă nu se înşeală niciodată.” Mihai i-a strâns mâna bunicului: „Îmi voi aminti mereu de asta. Îţi mulţumesc pentru tot!”

Plin de entuziasm, Mihai a pornit în ziua următoare la drum, fără să bănuiască ce aventură îl aşteaptă. Ţinta călătoriei era o micuţă cabană într-o localitate idilică de munte.

În fiecare dimineaţă, când soarele îşi trimitea razele pe pereţii întunecaţi ai stâncilor şi în văile adânci, Mihai părăsea cabana echipat cu ghetele şi cu rucsacul în spinare. Seara se întorcea mort de oboseală, însă încărcat de impresii minunate. Uneori îşi mai amintea de ceasul bunicului, însă n-a vorbit cu nimeni despre el. Abia în ultima seară i-a povestit ceva cabanierului. Mai târziu, Mihai n-a mai putut spune dacă cineva de la o masă alăturată trăsese cumva cu urechea.

După micul dejun şi-a strâns puţinul bagaj în rucsac, şi l-a pus lejer în spinare, îndreptându-se spre motocicletă, în clipa aceea, s-a apropiat de el o maşină roşie de sport şi o mână agilă a apucat rucsacul şi l-a tras fulgerător către sine. Mihai a căzut. Năucit şi furios s-a ridicat apoi de jos. Cum putuse fi atât de neglijent?! Şi-a amintit apoi că actele le avea în geaca de pe el. Dar banii şi mai ales… inima lui Mihai a început să bată năvalnic. Ceasul bunicului se afla în rucsac. Trebuia să plece cât mai repede în urmărire.

Uşor de spus, dar greu de făcut. Cum putea ajunge cu o motocicletă amărâtă o maşină sport? Conducea cât putea de repede, implorând cerul: „Doamne, ajută-mă! Bunicul n-o să mi-o ierte niciodată.”

Mihai nu mai ţinea cont nici de viteza cu care mergea şi nici de ceea ce se petrecea în jur. Dintr-o dată, într-o curbă a văzut o maşină a poliţiei. Pe marginea şoselei, un poliţist îi făcea semne energice cu mâna. Control al vitezei. Când a coborât din maşină, nu i-a venit să-şi creadă ochilor. Lângă maşina poliţiei se afla maşina sport cu şofer cu tot. Mihai s-a năpustit asupra lui, trăgând de jacheta de piele a acestuia şi urlând: „Mi-a furat ceasul. Dă-mi-l imediat înapoi!” S-a născut un schimb aprins de cuvinte şi poliţistului i-a fost foarte greu să-i despartă pe cei doi cocoşi de luptă.

„Deci, pe rând”, le-a strigat păzitorul legii. „Amândoi aţi depăşit viteza legală. De aceea trebuie să vă…” N-a mai putut să continue. Mihai a strigat: „Trebuie să-l arestaţi, mi-a furat ceasul!” Celălalt a zâmbit obraznic, a scos ceasul de aur şi a spus: „Greşeşti, ceasul ăsta îmi aparţine.”

Enervat, poliţistul a luat corpul delict în mână. Apoi s-a uitat scrutător când la unul, când la celălalt. Tânărul cu jacheta de piele se sprijinea lejer de maşina lui roşie. Dimpotrivă, Mihai era plin de praf, datorită căzăturii, şi cu o ruptură lungă în blugii săi spălăciţi. Cine l-ar fi crezut că era proprietarul unui ceas scump de aur?

„Dacă spui că-ţi aparţine ceasul, trebuie s-o dovedeşti, a zâmbit poliţistul larg. Mihai a simţit că-l trec sudorile. „Cântă o melodie”, a murmurat el. „Asta a ghicit”, a strigat cel din faţa lui. „Majoritatea ceasurilor de felul ăsta au şi o melodie.” Poliţistul a încruntat fruntea. „Are dreptate, dacă nu-ţi vine o idee mai bună, nu-i pot lua ceasul.” „Stai!” strigă Mihai, „pot să dovedesc. Deschideţi capacul ceasului. Acolo bunica mea a gravat ceva în interior, întrebaţi-l însă mai întâi pe el ce anume este scris acolo. Dacă ştie, poate să păstreze ceasul; dacă ştiu eu, aveţi dovada că îmi aparţine.” Poliţistul s-a scărpinat gânditor după ureche. „Deci ne-am înţeles. Ce stă scris acolo?” s-a adresat el şoferului de pe maşina sport. Acesta a ridicat din umeri. „Am uitat.” Apoi poliţistul s-a îndreptat spre Mihai. Acesta a zâmbit eliberat şi a explicat: „E trecut versetul preferat din Biblie al bunicului meu: Doamne, timpul meu e în mâna Ta. Psalmul 31:15.”

Poliţistul a deschis capacul. „E-adevărat”, a confirmat el şi dintr-o dată un zâmbet i-a luminat faţa şi i-a întins lui Mihai ceasul.”

În clipa aceea s-a auzit zgomotul unui motor şi tânărul şofer a pornit în trombă cu maşina lui sport. „N-o să ajungă departe”, a remarcat omul legii, punând mâna pe telefon. „Vrei să faci reclamaţie împotriva lui…” „Nu. Sunt foarte bucuros că mi-am recăpătat ceasul. Din clipa de faţă o să mai am mult mai multă grijă de el. În plus, bunicul meu are o vorbă: ‘Cine judecă pe un om, se poate înşela. Cine-l iartă nu se înşeală niciodată.”‘

(Sâmburele acestei povestiri este adevărat.)

Doamne, în Tine mă încred: să nu fiu dat de ruşine niciodată.
Izbăveşte-mă, în dreptatea Ta!
Pleacă-ţi urechea spre mine, grăbeşte de-mi ajută!
Fii pentru mine o stâncă ocrotitoare, o cetăţuie unde să-mi găsesc scăparea!
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi…
O, cât de mare este bunătatea Ta, pe care o păstrezi pentru cei ce se tem de
Tine, şi pe care o arăţi celor ce se încred în Tine,
În faţa fiilor oamenilor!
Tu îi ascunzi, la adăpostul Feţei Tale, de cei ce-i prigonesc,
Îi ocroteşti în cortul Tău de limbile care-i clevetesc.
Binecuvântat să fie Domnul, căci Şi-a arătat în chip minunat
Îndurarea faţă de mine: parc-aş fi fost într-o cetate întărită…
Iubiţi dar pe Domnul, toţi cei iubiţi de El!
Căci Domnul păzeşte pe cei credincioşi şi pedepseşte aspru pe cei mândri.
Fiţi tari şi îmbărbătaţi-vă inima, toţi cei ce nădăjduiţi în Domnul!
(fragmente din Psalmul 31)

One response to “Un hoţ se împiedică de-un psalm

  1. Felicitari! Blogul tau a fost nominalizat pentru premiul ” Cel mai bun blog” oferit de Un bulgare de lumina, si in urma voturilor ai primit Premiul de participare.
    Sper sa iti placa!

Comenteaza

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s