Toţi ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos


«Ştim, în adevăr, că, dacă se desface casa pământească a cortului nostru trupesc, avem o clădire în cer de la Dumnezeu, o casă, care nu este făcută de mână ci este veşnică. 2 Şi gemem în cortul acesta, plini de dorinţa să ne îmbrăcăm peste el cu locaşul nostru ceresc, 3 negreşit dacă atunci când vom fi îmbrăcaţi nu vom fi găsiţi dezbrăcaţi de el. 4 Chiar în cortul acesta deci, gemem apăsaţi; nu că dorim să fim dezbrăcaţi de trupul acesta, ci să fim îmbrăcaţi cu trupul celălalt peste acesta, pentru ca ce este muritor în noi, să fie înghiţit de viaţă. 5 Şi Cel ce ne-a făcut pentru aceasta, este Dumnezeu, care ne-a dat arvuna Duhului. 6 Aşa dar, noi întotdeauna suntem plini de încredere; căci ştim că, dacă suntem acasă în trup, pribegim departe de Domnul, 7 pentru că umblăm prin credinţă, nu prin vedere. 8 Da, suntem plini de încredere, şi ne place mult mai mult să părăsim trupul acesta, ca să fim acasă la Domnul. 9 De aceea ne şi silim să-I fim plăcuţi, fie că rămânem acasă fie că suntem departe de casă. 10 Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul, pe care-l va fi făcut când trăia în trup.»

Dacă puteţi crede în teoria evoluţionistă care atrage şi fascinează minţile multor oameni contemporani, atunci veţi crede că ceea ce vi se întâmplă când muriţi nu are mai multă importanţă decât ceea ce i se întâmplă unui pom atunci când moare. S-a terminat. Treci în nefiinţă. Nu simţi nimic, nu ştii nimic, nu conştientizezi nimic. Opinia dumneavoastră ar fi că această serie de predici este absurdă. Nu are nimic de a face cu realitatea – cu ceea ce se întâmplă.

Dar dacă găseşti scris pe tăbliţa inimii tale adevărul că există un Dumnezeu Creator, şi că eşti creat ca să ai o relaţie cu El, şi că ceea ce te deosebeşte de balene, delfini şi cimpanzei nu sunt mutaţiile şi chimicalele, ci persoana în asemănarea lui Dumnezeu, atunci probabil că vei sta treaz în miez de noapte şi te vei gândi la veşnicie – căci, în Eclesiastul 3:11 spune că „Dumnezeu a pus gândul veşniciei în inima omului.”

Şi dacă, la fel ca alte milioane de oameni, ai întâlnit pe Isus Hristos în paginile Bibliei şi ai fost convins că El merită încrederea ta, atunci nu trebuie să fii nesigur de ceea ce urmează când mori. El ne-a spus multe, ca să ne încurajeze şi să ne elibereze de goliciunea teoriei evoluţioniste şi de frica de moarte.

Ceea ce am înţeles este că credincioşii în Isus vor fi cu El atunci când mor. Versetul 8: „Ne place mult mai mult să părăsim trupul acesta, ca să fim acasă la Domnul.” Fiindcă pentru aceia dintre noi care se încred în Isus ca Mântuitor şi Domn „ căci pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un câştig” (Filipeni 1:21), „ aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Hristos, căci ar fi cu mult mai bine”(Filipeni 1:23).

Al doilea lucru pe care l-am văzut este că este ceva mai mult decât părăsirea trupului nostru şi plecarea la Hristos. Este şi o înviere a trupului. Asta este ceea ce am înţeles săptămâna trecută: „Toţi vom fi schimbaţi într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi” (1 Corinteni 15:51-52). Hristos va veni şi va schimba trupul stării noastre smerite într-unul asemănător cu trupul Său glorios (Filipeni 3:21). El nu spune că vom fi suflete fără trup pentru totdeauna. Va exista o înviere a morţilor.

Astăzi ne concentrăm atenţia asupra unui al treilea adevăr despre ceea ce se întâmplă atunci când credincioşii mor. Versetul asupra căruia ne centrăm atenţia în această dimineaţă este versetul 10, „Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul, pe care-l va fi făcut când trăia în trup.”

Să fac patru observaţii simple şi clare privitoare la această judecată şi apoi legătura cu problema de ce vor fi judecaţi creştinii dacă de fapt Hristos a fost deja judecat pentru noi (Romani 5:8-9), şi dacă acum nu mai este nici o condamnare pentru aceia care sunt în Isus Hristos (Romani 8:1).

1. Toţi creştinii se vor înfăţişa înaintea lui Hristos ca judecător: „Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos.” Nu doar cei necredincioşi, ci şi „noi.” Şi nu doar unii dintre noi, ci „toţi.”

2. Hristos va fi judecătorul nostru. Judecata este şi a lui Dumnezeu (Romani 14:10-12, „Căci toţi ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu”), dar Dumnezeu „I-a dat putere să judece [lui Hristos]” (Ioan 5:27). Deci Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Tatăl sunt una în judecata Lor, dar Fiul este Cel care ne va sta înainte ca Judecător, şi ne va trata.

3. Judecata noastră va fi după ce murim. Aceasta presupune textul, iar Evrei 9:27 o face clar. „Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata.” Nu avem nevoie să fim mai expliciţi decât asta în dimineaţa aceasta. Doar să spunem că înainte de a intra în starea finală de glorie cu trupurile noastre înviate pe pământul cel nou, vom sta înaintea lui Hristos ca Judecător.

4. Când ne înfăţişăm înaintea lui Hristos ca Judecător vom fi judecaţi după faptele noastre, din această viaţă. „Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul, pe care-l va fi făcut când trăia în trup.” Aceasta nu este o învăţătură separată în Noul Testament. Isus a spus în Matei 16:27, „Căci Fiul Omului are să vină în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui.” Şi în ultimul capitol al Bibliei Isus spune, „Iată, Eu vin curând; şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui” (Apocalipsa 22:12). Cu alte cuvinte e important modul în care îţi trăieşti viaţa.

Acum întrebarea mai grea: de ce este important? De ce faptele făcute în trup sunt dovada în această sală de judecată? Este oare scopul acestei judecăţi de a declara cine este pierdut şi cine este mântuit, potrivit cu faptele făcute în trup? Sau este în scopul de a desemna măsura răsplăţii în viaţa viitoare conform cu faptele făcute în trup?

Eu cred că răspunsul Noului Testament le cuprinde pe ambele. Faptele noastre vor vădi cine intră în viaţa viitoare, şi vor arăta măsura răsplăţii noastre în viaţa ce vine. Vă voi arăta într-o clipă de ce cred asta, dar să menţionez cea mai mare problemă a creştinilor când spun aceasta. Pentru mulţi sună ca o contradicţie a mântuirii prin har şi prin credinţă. Efeseni 2:8-9 spune, „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu, nu prin fapte ca să nu se laude nimeni.” Mântuirea nu este „prin fapte.” Asta înseamnă că faptele nu câştigă mântuirea. Faptele nu Îl pun pe Dumnezeu la datorie să plătească onorariul. Asta ar contrazice harul. „Fiindcă plata păcatului este moartea: dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru” (Romani 6:23). Mântuirea se distribuie prin har fără plată, primită prin credinţă, iar nu prin fapte.

Atunci cum pot eu să spun că judecata credincioşilor nu va fi numai declaraţia publică a măsurii răsplăţii în împărăţia lui Dumnezeu potrivit cu faptele noastre, ci şi declaraţia în mod public a mântuirii noastre – intrarea noastră în împărăţie – conform faptelor noastre?

Răspunsul, în câteva fraze, este că faptele vor fi dovada publică adusă înaintea curţii lui Hristos ca să confirme că credinţa noastră este una autentică. Iar faptele noastre vor fi dovada publică adusă ca să arate măsura variată a ascultării noastre în credinţă (Romani 12:3; 1 Tesaloniceni 1:3; 2 Tesaloniceni 1:11). Altfel spus, mântuirea este prin credinţă, şi răsplata este prin credinţă, însă dovada credinţei invizibile în sala de judecată a lui Hristos va fi o viaţă transformată. Faptele noastre nu sunt baza mântuirii noastre ci dovada. Ele nu sunt fundamentul, ci proba.

Acum să vă arăt de ce cred asta.

Există o învăţătură atât în scrierile apostolului Pavel cât şi în cuvintele lui Isus în care credincioşii vor primi răsplată variată în funcţie de gradul exprimării credinţei lor în fapte de slujire, dragoste şi dreptate. De exemplu, în 1 Corinteni 3:8 Pavel spune, „Cel ce sădeşte şi cel ce udă, sunt tot una; şi fiecare îşi va lua răsplata după osteneala lui.” Iar în Efeseni 6:8 Pavel spune că robul „va primi răsplată de la Domnul, după binele pe care-l va fi făcut.”

Cei mai mulţi dintre noi îşi amintesc pilda minelor din Luca 19:12-27. Isus compară plecarea Sa spre cer şi întoarcerea Sa cu un nobil care a plecat departe şi a lăsat la zece dintre servitorii săi câte o mină, fiecare cu condiţia să o comercializeze aşa încât statutul să crească în absenţa sa. Când s-a întors, unul pusese în comerţ în aşa fel încât a crescut la zece mine. Iar nobilul îi spune că răsplata lui va fi autoritatea peste zece oraşe. Un altul a crescut la cinci mine. Şi nobilul i-a dat ca răsplată stăpânirea peste cinci oraşe. Altul doar a păstrat mina şi nu a făcut nimic cu ea. Acestuia nobilul i-a spus, „Te voi judeca după cuvintele tale.” Şi i-a luat singura mină ce o avea.

Ceea ce ne învaţă pilda este acelaşi lucru care ne-a învăţat Pavel, şi anume, că sunt diverse nivele de răsplată în funcţie de credincioşia vieţilor noastre. Dar merge şi dincolo de aceasta şi arată că există o pierdere nu numai a răsplăţii, ci şi a veşniciei celor care pretind a fi credincioşi, dar care nu fac nimic ca să arate că preţuiesc darurile lui Dumnezeu şi că Îl iubesc. Acesta este cazul celui de-al treilea servitor care nu a făcut nimic cu darul său. El nu numai că şi-a pierdut răsplata, dar şi-a pierdut şi viaţa. Isus spune în Matei 25:30, „Iar pe robul acela netrebnic, aruncaţi-l în întunericul de afară: acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.”

Aceasta ne conduce la al doilea scop al judecăţii. Primul, era că judecata face o demonstraţie publică a diverselor nivele de răsplată pe care creştinii le primesc pentru practicarea credinţei lor în ascultare. Al doilea scop al judecăţii este să declare în mod deschis realitatea credinţei şi mântuirii poporului lui Dumnezeu prin dovada faptelor lor. Mântuirea se datorează credinţei. Mântuirea este arătată prin fapte. Când Pavel spune (în v.10) că noi „vom fi recompensaţi… după binele sau răul pe care-l vom fi făcut”, spune nu numai că răsplata noastră va fi conform faptelor noastre dar şi mântuirea noastră.

De ce cred aceasta?

Există numeroase texte care se îndreaptă în această direcţie. Unul este Epistola lui Pavel către Romani 2:5-7 unde se referă la „revelaţia dreptei judecăţi a lui Dumnezeu”, şi apoi spune (în v.6-8): „[Dumnezeu] va răsplăti fiecăruia după faptele lui: va da viaţa veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea; şi va da mânie şi urgie celor ce… se împotrivesc adevărului…” Cu alte cuvinte, aşa cum spune textul nostru, judecata este „după faptele fiecăruia.” Dar aici problema este viaţa veşnică în antiteză cu mânia lui Dumnezeu.

De mai multe ori apostolul Pavel a expus anumite fapte spunând că „cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu” (Galateni 5:21; 1 Corinteni 6:9-10). Altfel spus, când aceste fapte sunt expuse la judecată ca mod de viaţă al unei persoane, ele vor fi dovada că credinţa lor este moartă şi ei vor fi pierduţi. Aşa cum a spus Iacov în cartea sa, capitolul 2, versetul 26, „credinţa fără fapte este moartă.” Aşa va arăta la judecată.

Isus a expus astfel – şi a folosit exact aceleaşi cuvinte pentru faptele bune şi rele pe care le avem aici în 2 Corinteni 5:10. El a spus (în Ioan 5:28-29), „…vine ceasul, când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi afară din ele; cei ce au făcut binele, vor învia pentru viaţă; iar cei ce au făcut răul, vor învia pentru judecată.” Cu alte cuvinte modul în care ai trăit va fi dovada dacă vei învia pentru viaţă sau dacă vei experimenta judecata ca şi condamnare.

Cu cinci versete mai devreme în Ioan 5:24 El spune, „Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele Mele… are viaţa veşnică.” A auzi şi a crede înseamnă să ai viaţa veşnică – prin har şi prin credinţă. Dar când această credinţă este reală – nu una moartă – viaţa se va schimba şi Isus poate spune, fără nici o reţinere: faptele acestei vieţi vor fi temeiul public al judecăţii la înviere. Fiindcă faptele noastre sunt dovada realităţii credinţei noastre. Şi credinţa în Hristos ne mântuieşte.

Să închei cu o ilustraţie care cred că va clarifica modul în care faptele au efect la judecata de apoi. Amintiţi-vă istorisirea modului în care cele două femei prostituate au adus copilul în faţa regelui Solomon ca el să acţioneze ca judecător între ele. El a cerut să i se aducă o sabie şi copilul să fie tăiat în două, iar o jumătate să i se dea uneia dintre femei, iar a doua jumătate celeilalte. Adevărata mamă a strigat printre lacrimi, „O, domnul meu, dăruieşte-i ei copilul şi în nici un caz să nu îl omori.” Solomon a răspuns, daţi copilul acestei femei, căci ea este mama.

Ce urmărea Solomon? El nu urmărea o lucrare prin care să câştige un copil. El dorea un act prin care să dovedească că copilul aparţinea prin naştere femeii. Acesta este modul în care Dumnezeu priveşte la faptele noastre. El nu aşteaptă fapte care să ne aducă scuze la judecată. El aşteaptă fapte care dovedesc că noi suntem deja în graţia Sa. Însuşirea iertării noastre a fost sângele lui Isus, suficient odată pentru totdeauna să ne acopere toate păcatele. Şi mijloacele care ne aparţin sunt credinţa – şi numai credinţa.

Anunțuri

Comenteaza

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s