Chemarea eficace


Ori de câte ori avem o discuţie despre alegere sau despre predestinare şi suveranitatea harului divin, ne confruntăm inevitabil cu întrebarea: Ce anume face Dumnezeu atunci când intervine în viaţa unei persoane cu scopul de a o aduce la credinţă? De a lungul istoriei Bisericii a existat o discuţie pe această temă şi despre deosebirile istorice dintre şcoala augustiniană, care spune că alegerea este în totalitate activitatea suverană a lui Dumnezeu, şi şcoala semi-pelagiană, care o vede ca o iniţiativă în care Dumnezeu şi omul cooperează. În ultimă instanţă, problema se reduce la întrebarea referitoare la momentul sau metoda prin care un păcătos vine la credinţa mântuitoare. Din nou, amândouă părţile (calvinismul, arminianismul, augustinianismul, semi-pelagianismul) sunt de acord că harul este o cerinţă absolut fundamentală pentru mântuire. Deosebirea constă în măsura în care harul e necesar, sau până la ce punct este el necesar. În final se ajunge la întrebarea: În momentul regenerării (vă amintiţi că am vorbit despre regenerare ca fiind una din lucrările Duhului Sfânt), la primul pas al trecerii păcătosului de la moarte spirituală la viaţă spirituală, este acest pas făcut prin ceea ce noi numim monergism sau prin sinergism? Eu aş spune că întreaga controversă dintre arminianism şi calvinism, între semi-pelagianism şi augustinianism se reduce la aceste două cuvinte şi explicaţia lor. Ce înseamnă ele?

Monergismul, aşa cum sugerează şi cuvântul, vine din prefixul „mon”, care înseamnă „unul” şi cuvântul „erg”, care în limba engleză se referă la o unitate de muncă sau efort. Acesta stă la rădăcina cuvântului „energie”. Astfel, monergismul se referă la un lucrător sau o persoană care face lucrarea. Sinergismul se referă la doi sau mai mulţi oameni care lucrează împreună. Prefixul „sin” înseamnă „cu” sau „împreună cu”. De aceea, el se referă la „cooperare” sau la o iniţiativă comună. Aquinas a înţeles problema în felul următor. Este harul regenerării un har operativ sau un har cooperativ? Atunci când Dumnezeu trezeşte la viaţă o persoană moartă în păcate şi fărădelegi; atunci când Duhul Sfânt regenerează păcătosul, contribuie El cu puterea Sa la un exerciţiu sau la o iniţiativă în care păcătosul vine cu ceva din energia lui, cu ceva din puterea lui cu scopul de a produce efectul dorit, sau este întreaga lucrare de regenerare o lucrare monergistică unilaterală a lui Dumnezeu? Este Dumnezeu şi numai Dumnezeu Cel care schimbă inima păcătosului sau Dumnezeu Îşi oferă sprijinul la schimbarea inimii păcătosului iar lucrarea de schimbare a inimii depinde în cele din urmă de voinţa păcătosului de a fi schimbată, de cooperarea sa cu oferta harului răscumpărător? La aceasta se rezumă întreaga problemă.

Haideţi să privim la câteva texte biblice care sunt relevante pentru ceea ce ne interesează aici. Cred că mai devreme am privit deja la textul din Efeseni, dar voi reveni la el pentru că e atât de important. Capitolul doi din Efeseni:

„Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre, şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi.”

Pavel priveşte în urmă şi vorbeşte prietenilor săi, creştinilor convertiţi din Efes, amintindu le cine e Cel ce i a trezit din moartea spirituală. Pe când erau ei încă morţi în greşelile şi păcatele lor, Dumnezeu Duhul Sfânt i a trezit la viaţă, i a înviat dintre cei morţi spiritual. Vă amintesc faptul că morţii nu cooperează.
Analogia mea preferată pentru ceea ce vorbeşte Pavel aici este învierea lui Lazăr. Lazăr era mort de patru zile şi singura putere din univers care mai putea scoate acel cadavru din mormânt era puterea creatoare şi energizantă a lui Dumnezeu. Hristos nu l a invitat pe Lazăr să iasă din mormânt. El n a aşteptat ca Lazăr să coopereze, ci a spus: „Lazăre, vino afară!” Şi prin puterea divină absolută a acelei porunci, cel ce era mort a devenit viu. Apoi, desigur, el cooperează, iese afară din mormânt. Dar nu a existat cooperare în momentul trecerii naturii sale de la moarte la viaţă.
Într un mod asemănător, ceea ce îl auzim pe Pavel spunând aici este: voi sunteţi într o stare de moarte spirituală. Sunteţi, din fire, copii ai mâniei. Şi, aşa cum a spus Isus, nimeni nu vine la Tatăl dacă nu i este dat de Tatăl să vină. Iar în firea voastră pământească nu puteţi face nimic. Nimic înseamnă că nici măcar un lucru, oricât de mic ar fi el. Lăsaţi singuri nu veţi alege niciodată lucrurile lui Dumnezeu. Dar, în timp ce voi sunteţi în această stare de moarte spirituală, trăind după mersul acestei lumi, după Domnul puterii văzduhului, ascultând de poftele firii voastre pământeşti, la fel ca toţi ceilalţi din această lume; în timp ce sunteţi în această stare, Dumnezeu vă aduce la viaţă. După ce El vă aduce la viaţă, oare vă dezmorţiţi, vă apropiaţi, veniţi, credeţi? Da. Dar vorbim de acel pas iniţial, de acel prim pas. Este oare un lucru pe care Dumnezeu şi numai Dumnezeu îl face, sau Dumnezeu doar vine la tine, te curtează şi îţi spune: „Vino”; te ademeneşte, te încurajează, şopteşte în urechea unui om mort spunându i: „Vino!”. Îi vorbeşte unui mort şi i spune: „Vrei, te rog, să cooperezi cu Mine?” „Alege astăzi cui vrei să slujeşti.” Nu. Prin Duhul Său Sfânt, El intervine şi schimbă dispoziţia inimii acelei persoane moarte spiritual.
Pavel continuă:

„Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă…” Când ne a adus la viaţă? Când eram morţi. „…împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi). El ne-a înviat împreună, şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus.”

Toate acestea sunt un exerciţiu în care Pavel proslăveşte minunile uimitoare ale harului divin. Începând cu paragraful introductiv al scrisorii sale către efeseni, el vorbeşte despre farmecul predestinării şi alegerii noastre în Hristos, toate fiind pentru slava harului lui Dumnezeu. Acum el prezintă modul în care Dumnezeu înfăptuieşte acest lucru şi ne arată bogăţiile nemărginite ale harului Său în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus. Apoi el o mai spune o dată. Ascultaţi, în versetul 8:

„Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe care le a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.”

Observaţi că el spune că suntem mântuiţi prin har, prin credinţă. Apoi spune: „…şi aceasta nu vine de la voi…”. Întrebarea pe care trebuie să o punem este: La ce se referă cuvântul „aceasta”? Se referă la mântuire? Se referă la har? Nu. Din punct de vedere gramatical, „aceasta” se referă la „credinţă”. Sunteţi îndreptăţiţi prin credinţă, dar nici măcar credinţa pe care o aveţi nu e generată de voi. Nu vine de la voi. Nu vine din acea inimă împietrită. Nu vine din acea natură decăzută. Este activitatea creatoare a lui Dumnezeu. Iar aceasta nu vine de la voi, este darul lui Dumnezeu. În inimile celor aleşi, Dumnezeu intervine în vieţile lor, schimbă dispoziţia sufletului lor, creează credinţă într o inimă care era necredincioasă. Această idee este absolut respingătoare semi-pelagienilor din toate timpurile. Ei spun că Dumnezeu e un gentleman. Duhul Sfânt e un gentleman. El niciodată nu ar intra în mod unilateral ca să schimbe inima cuiva împotriva voinţei lui. Amintiţi vă, voinţa noastră e întotdeauna şi în toate privinţele opusă lui Dumnezeu. Iar singurul mod în care Îl vom alege pe Hristos de bună voie este dacă Dumnezeu intervine ca să ne facă să dorim acest lucru, regenerând sufletul nostru, schimbându ne dispoziţia inimii, înviindu ne din moartea spirituală şi dându ne viaţa spirituală. Pentru ca acum, nu numai să fim capabili să Îl alegem pe Hristos şi într adevăr să Îl alegem pe Hristos, dar să facem acest lucru de bună voie.

Îmi amintesc că cineva l a întrebat pe un profesor ce crede despre calvinism. Profesorul a răspuns: „Nu, nu. Nu cred într un Dumnezeu care îi alege după bunul plac pe unii să fie mântuiţi şi îi aduce împotriva voinţei lor în Împărăţia lui Dumnezeu, respingându i în acelaşi timp pe ceilalţi care doresc cu disperare să fie acolo.” Când aud aşa ceva, dau din cap şi zic: „O, dacă asta înseamnă calvinismul, atunci şi eu sunt împotriva lui la fel ca acest om.” Cum a putut ajunge să fie prezentat atât de denaturat? Ce spune el de fapt e că Dumnezeu acţionează la întâmplare. Dumnezeu nu acţionează niciodată la întâmplare. Doar pentru că motivul alegerii tale nu se găseşte în tine, asta nu înseamnă că Dumnezeu e impulsiv, capricios sau arbitrar în ceea ce face, sau că El nu are nici un motiv pentru alegerile Sale, sau că Dumnezeu alege la întâmplare pe unii şi îi forţează să intre în Împărăţie împotriva voinţei lor.
Întregul sens al regenerării este schimbarea voinţei, în urma căreia cei ce nu doresc sunt făcuţi să dorească prin Duhul lui Dumnezeu. Cei ce urau lucrurile lui Dumnezeu din cauză că erau morţi spiritual, au acum o nouă dispoziţie, o nouă inimă. De aceea Isus a spus: „Dacă un om nu se naşte din nou, nu poate nici măcar vedea Împărăţia lui Dumnezeu, darămite să mai intre în ea.” Isus vede ca o condiţie necesară pentru a intra în Împărăţie, primul pas absolut esenţial pentru orice răspuns al credinţei, este să fii regenerat.

Diferenţa de bază dintre teologia reformată şi teologia non-reformată este ordinea mântuirii, cu referire la relaţia dintre credinţă şi regenerare. Marea majoritate a creştinilor evanghelici profesanţi cred că credinţa vine înaintea regenerării. În alte cuvinte, pentru a te putea naşte din nou tu trebuie să crezi. Trebuie să Îl alegi pe Hristos. Dacă Îl alegi pe Hristos, iei o decizie, atunci ca răspuns la acea alegere şi la acea decizie Dumnezeu te va face să fii născut din nou. Teologia reformată este împotriva acestei idei încă din zilele lui Augustin, sau, aş putea spune, încă din zilele lui Pavel. Pentru că dacă aşa ar sta lucrurile, nu aş avea absolut nici o speranţă ca vreo persoană din această lume să fie mântuită. Pentru că, indiferent cât de convingător ai fi, indiferent cât de elocvent ai fi, indiferent cât de puternic ai fi, indiferent cât de influent ai fi, cum ai putea oare convinge o persoană moartă spiritual, care este în duşmănie cu Dumnezeu, care este cu totul condusă de firea pământească, care, dacă nu e regenerată şi născută din nou nu poate nici măcar să vadă Împărăţia lui Dumnezeu, cum ai putea oare să convingi o astfel de persoană să Îl aleagă pe Hristos, pe care nu Îl doreşte câtuşi de puţin? Eu nu pot schimba inima unei alte persoane. Eu pot prezenta mesajul. Pot argumenta în favoarea lui şi pot încerca să fiu convingător. Pot pleda pentru acest mesaj. Pot fi credincios Evangheliei. Dar dacă Dumnezeu nu schimbă inima… Eu pot sădi, altcineva poate uda, dar numai Dumnezeu poate face să crească. Numai Dumnezeu are puterea să schimbe natura sufletului omenesc. De aceea noi spunem că regenerarea vine înaintea credinţei. Avem aici esenţa teologiei reformate. În alte cuvinte, Dumnezeu Duhul Sfânt mai întâi schimbă dispoziţia sufletului înainte ca cineva să poată avea credinţă.
Când eu cred, a cui e acea credinţă? Crede Dumnezeu prin mine? Nu. Eu sunt cel ce cred. Îl aleg eu pe Hristos? Da, eu Îl aleg pe Hristos. Nu Dumnezeu alege în locul meu. Eu Îl aleg pe Hristos. Eu sunt cel ce răspunde. Nu sunt împins cu forţa împotriva voinţei mele. Ideea esenţială e că voinţa mea a fost schimbată. Astfel, ce uram înainte acum iubesc şi mă grăbesc să vin la Fiul. Pentru că asta e ceea ce vreau. Pentru că Dumnezeu a pus în sufletul meu dorinţa după El.
Apoi, cealaltă parte a acelei denaturări – Dumnezeu respinge pe aceia care doresc cu disperare să fie în Împărăţia Lui. Ce deformare a modului în care Biblia prezintă omul firesc, să spui că omul firesc aleargă cu disperare încercând să Îl găsească pe Dumnezeu, încercând să intre în Împărăţie! Iar Dumnezeu îi spune: „Nu, Îmi pare rău, nu eşti pe listă. Nu poţi intra.” Amintiţi vă, întreaga rasă umană e moartă în păcat. Nimeni nu încearcă să vină la Hristos, poate face acest lucru doar prin harul lui Dumnezeu, prin harul special al lui Dumnezeu.

În final, aşa cum am spus, amândouă părţile din această dispută sunt de acord că harul este condiţia necesară. Punctul în care sunt cu totul în dezacord în ce priveşte problema monergismului şi sinergismului este dacă harul regenerării este eficace sau nu. Sau, ca să folosim limbajul mai popular, dacă este irezistibil. Sunt unii care spun că trebuie să ai harul lui Dumnezeu ca să poţi veni la Hristos. Înainte să se întâmple orice altceva, harul trebuie să fie primul. Trebuie să fie premergător, să vină mai înainte. Dar acest har premergător, fără de care nu poţi veni la Hristos, nu este irezistibil. Tu ai puterea să îl refuzi. Deci, încă o dată, harul care îţi vine în ajutor şi care îţi este oferit, fie cooperezi cu el, fie nu cooperezi cu el. Şi, în ultimă instanţă, pe când eşti încă mort în păcatele şi greşelile tale, pe când eşti încă nemântuit, pe când eşti încă un copil al întunericului şi în firea pământească, înainte să te fi născut din nou, întreaga ta mântuire depinde de cooperarea ta.

De aceea eu spun că e o teologie fără nici o speranţă. Nu aş rămâne nici măcar cinci minute în slujire dacă aş crede aşa ceva. Aş dormi mai mult mâine dimineaţă, pentru că ea nu ia în serios modul în care Biblia priveşte caracterul radical al decăderii umane – faptul că noi pur şi simplu nu suntem în stare să ne convertim singuri. Nici măcar nu putem coopera, pentru că această cooperare presupune că deja a avut loc o schimbare. Iar până când acea schimbare nu are loc, nimeni nu va putea coopera vreodată.
Eu spun: „Sunteţi creştini?” Ei spun: „Da.” Eu spun: „Nu i aşa că aveţi prieteni, vecini sau membri în familie care nu sunt creştini? Cum se face că voi sunteţi creştini iar acele persoane nu sunt? E oare din cauză că Dumnezeu vouă vi a dat har iar lor nu?” „Nu, nu, nu. Dumnezeu dă har tuturor în mod egal.” Eu spun: „În regulă atunci, dacă Dumnezeu dă tuturor harul în mod egal iar tu eşti creştin în timp ce celălalt nu este, cum vine asta? Eşti tu mai neprihănit decât acea persoană?” Răspunsul primit în proporţie de 100% este: „Nu, desigur că nu pot spune aşa ceva.” „Bine faci că n o spui. Pentru că acum nu numai că ai contestat alegerea, dar tocmai ai contestat şi Evanghelia.” Eu spun: „Să fie oare pentru că eşti mai inteligent?” „Nu.” Pentru că dacă răspunsul e da, voi spune: „Cum se face că eşti mai inteligent? De unde ai primit inteligenţa? Ţi a dat Dumnezeu mai multă inteligenţă decât celuilalt?” Apoi spun: „Cum rămâne atunci?” „Ei bine, pentru că eu am spus DA iar el a spus NU.” Eu spun: „Ştiu asta. Despre asta vorbim acum. De ce ai spus DA? Cum poţi să stai aici şi să crezi că motivul nu e faptul că tu eşti mai neprihănit pentru că ai dat răspunsul corect în timp ce prietenul tău a dat răspunsul greşit? Voi spune că motivul pentru care tu ai dat răspunsul corect este fiindcă Dumnezeu, în harul Său, te a schimbat şi te a format în felul acesta; tu eşti lucrarea mâinilor Lui, creat să fii asemenea lui Hristos Isus. Dumnezeu te a eliberat, ţi a schimbat inima. De aceea nu e vorba de neprihănirea ta aici. Dacă El doar a făcut oferta şi a lăsat decizia în mâinile tale, atunci ai cu ce să te lauzi. Pentru că eşti mai neprihănit decât persoana care a spus NU. Fiindcă răspunsul corect înaintea lui Dumnezeu este DA. Să I spui NU lui Dumnezeu este un păcat. Tu nu ai păcătuit. Celălalt a păcătuit. Tu ai cu ce să te lauzi.” Dar, oameni buni, în acest moment el începe să spună: „Păi, nu ar trebui să spun asta.” Nu aştepta să ajungem în acest punct ca să nu spui asta. N o spune niciodată.

Încă un text, foarte pe scurt. În Romani, faimosul „lanţ de aur” pe care îl citim în Romani opt. Versetul favorit al tuturor:

”Ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său. Căci pe aceia, pe care i a cunoscut mai dinainte, i a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi. Şi pe aceia pe care i a hotărât mai dinainte, i a şi chemat; şi pe aceia pe care i a chemat, i a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i a socotit neprihăniţi, i a şi proslăvit.”

Există un lanţ aici, o succesiune care începe cu cunoaşterea mai dinainte. După această cunoaştere mai dinainte urmează predestinarea. După predestinare, ce vine? Chemarea. Iar după chemare vine îndreptăţirea. După îndreptăţire, proslăvirea. Este o frază eliptică, din ea au fost omise cuvintele de prisos. Fiecare comentator înţelege că în text există ceva asumat, ceva ce nu e exprimat. Este vorba de cuvântul „toţi”. Pe toţi cei pe care Dumnezeu i a cunoscut mai dinainte, El i a predestinat. Pe toţi cei pe care i a predestinat, El i a şi chemat. Iar toţi cei ce au fost chemaţi, sunt îndreptăţiţi. Toţi cei ce sunt îndreptăţiţi, sunt proslăviţi. Problema atât de importantă aici este că oamenii privesc la acest text şi spun: „Vezi, cunoaşterea dinainte e prima, de aceea noi credem în alegerea bazată pe cunoaşterea dinainte, Dumnezeu ştie dinainte cine va primi chemarea şi cine n o va face. Pe baza acestei cunoaşteri El ne alege.” Orice ai crede despre predestinare, credinţa ta trebuie să înceapă cu cunoaşterea dinainte. Pentru că Dumnezeu nu poate predestina ceva sau pe cineva despre care nu ştie nimic dinainte. De aceea, nu e surprinzător faptul că începe cu cunoaşterea dinainte. Dar observaţi că toţi cei ce sunt cunoscuţi mai dinainte, sunt predestinaţi. Iar toţi cei ce sunt predestinaţi, sunt chemaţi. Deci nu vorbeşte aici despre întreaga lume. Numai despre cei predestinaţi care sunt cunoscuţi mai dinainte, şi toţi cei predestinaţi sunt şi chemaţi.

Ideea principală aici este că oricine e chemat este îndreptăţit. Asta înseamnă că oricine este chemat primeşte credinţă. Asta înseamnă că acest text nu poate vorbi despre chemarea externă a Evangheliei, în care toţi sunt chemaţi fără deosebire prin predicarea publică a Evangheliei. Textul vorbeşte despre chemarea internă, chemarea operativă a lui Dumnezeu Duhul Sfânt, în care Dumnezeu Duhul Sfânt îţi schimbă inima într un mod eficace. Aceasta e ceea ce noi numim chemarea eficace a lui Dumnezeu Duhul Sfânt, care aduce la îndeplinire în inima ta ceea ce Dumnezeu a intenţionat să facă încă de la întemeierea lumii, pentru ca predestinarea să poată fi dusă la bun sfârşit. Astfel încât toţi cei ce sunt predestinaţi vor fi chemaţi într un mod eficace de către Duhul Sfânt. Toţi cei ce sunt chemaţi de Duhul Sfânt vor fi îndreptăţiţi. Iar toţi cei ce sunt îndreptăţiţi vor fi proslăviţi. Dacă aplicăm termenii şi condiţiile arminiene la acest lanţ de aur, ar trebui să spunem: Unii dintre cei cunoscuţi mai dinainte sunt predestinaţi. Unii dintre cei predestinaţi sunt chemaţi. Unii dintre cei chemaţi sunt îndreptăţiţi. Unii dintre cei îndreptăţiţi sunt proslăviţi. Iar atunci întregul text nu mai înseamnă nimic.

Anunțuri

Comenteaza

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s