Semnul Tainic al Fiarei!


„Şi a făcut ca toţi: mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte” (Apoc. 13, 16).

Cu siguranţă acesta nu este un semn exterior, cum au trebuit să poarte iudeii în diferite timpuri. Pecetea lui Dumnezeu cu care i-a însemnat Domnul pe ai Săi, deasemenea nu este vizibilă. şi cei 144.000 din cele douăsprezece seminţii ale Israelului vor purta pe frunte pecetea lui Dumnezeu care este invizibilă. Pecetea lui Dumnezeu nu este sărbătorirea unei anumite zile, cum învaţă unii. Ca semn al legământ ului, nu ca pecete, Dumnezeu a obligat Israelul să ţină ziua a şaptea (Exod 31, 12-17). Cei ce fac parte de Biserică, neprihăniţi prin credinţa în Hristos, vor primi ca şi Avraam, pecetea lui Dumnezeu (Rom. 4, 11; 2. Cor. 1, 22). Ei vor fi pecetluiţi cu Duhul Sfânt pentru ziua răscumpărării (Ef. 4, 30), nu pentru o anumită zi din săptămână.

În timpul necazului cel mare oamenii vor fi obligaţi să accepte sistemul religios şi să i se supună, altfel nu vor putea vinde şi cumpăra. Fruntea arată înspre decizia care se hotărăşte în minte. Mâna vorbeşte despre faptă, „acţiunea” care urmează în urma deciziei luate. O apartenenţă sau înscriere într-o confesiune este confirmată de semnătura proprie. Credincioşii biblici vor fi expuşi restricţiilor şi prigoanei care vin din partea sistemului religios. Dacă, de exemplu, la căutarea unui loc de muncă trebuie declarată religia, se poate decide imediat dacă persoana primeşte locul de muncă sau nu.

Semnul este de natură duhovnicească şi este în legătură cu «învăţătura». Aşa cum pe de-o parte este acceptată, vestită şi urmată învăţătura lui Dumnezeu, la fel se întâmplă pe altă parte cu acei care primesc învăţăturile false ale împotrivitorului. Învăţătura, credinţa şi convingerea nu vor fi vizibile pe frunte şi pe mână, ci purtate în inimă şi înfăptuite în practică. Pecetluirea cu Duhul are loc după primirea Cuvântului adevărului (Ef. 1, 13); însemnarea cu semnul fiarei are loc odată cu acceptarea Cuvântului fals.

Următorul text ne dă o lămurire definitivă despre faptul că aici nu este vorba despre un semn exterior oarecare, ci descoperă realitatea importantă că acest semn conţine numele fiarei şi numărul numelui ei: „… şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei. Aici e înţelepciunea. Cine are pricepere, să socotească numărul fiarei. Căci este un număr de om. şi numărul ei este: şase sute şase zeci şi şase.” (vers. 17-18). Aceasta este descoperirea deplină a acestei taine despre semnul fiarei, în care este de găsit tripla combinaţie şi de fiecare dată are fiara ca punct de referinţă. Totul este cuprins în numărul 666, care corespunde titlului acestui om:

LOCŢIITORUL FIULUI LUI DUMNEZEU

V I C A R I U S F I L I I D E

5+1+100+.+.+1+5+. .+1+50+1+1 +500+.+1 = 666

Un semn poate fi pământesc, dar şi un semn duhovnicesc de recunoaştere. Nimeni nu aşteaptă să vadă pe cineva purtând vizibil numele şi numărul fiarei. Pavel a spus: „… port semnele Domnului Isus pe trupul meu.” (Gal. 6, 17). Sigur el nu şi-a expus semnele Răstignitului în exterior, ceea ce ar fi însemnat o batjocură, ci a purtat semnele duhovniceşti. Ce este semnul, care este de fapt identitatea acestei instituţii religioase? Pentru a afla aceasta, trebuie să ne întoarcem la început, la înfiinţarea ei. Dacă noi ştim prin ce a fost provocată prigoana atunci, după înfiinţarea bisericii romane de stat în sec. IV., atunci vom şti şi prin ce va fi provocată acum. Semnul acestei biserici-mamă este credinţa trinitară inventată, care susţine că Dumnezeu a fost în trei persoane individuale deja în veşnicie, care sunt toate trei la fel de veşnice, la fel de atotştiutoare şi la fel de atotputernice. Această credinţă trinitară obligatorie cerută de stat, devenise mijlocul de presiune care a provocat prigoana milenară cea mai groaznică a evreilor, creştinilor şi musulmanilor, care au avut o altă credinţă.

Următoarele citate sunt foarte grăitoare:

„Imperiul Roman de Răsărit 28.2.380. Credinţa trinitară – Religie de stat. Teodosiu I. cel Mare, pe care împăratul occidental-roman Graţian l-a ridicat ca împărat al Occidentului după moartea lui Valens 379, decretează tuturor popoarelor supuse lui, credinţa trinitară creştină în forma în care a fost aprobată la Conciliul de la Niceea în anul 325.”

„Constantinopol 1.5.381. Credinţa trinitară obligatorie pentru creştini. La Conciliul Ecumenic II, episcopii au stabilit edictul aprobat de împăratul Teodosiu I în februarie 380, în care li se cere tuturor supuşilor romani acceptarea credinţei trinitare creştine, aşa cum a fost formulată la Conciliul de la Niceea 325. Credinţa trinitară, care conţine trinitatea lui Dumnezeu Tată, Fiu şi Duh Sfânt, este declarată ca singura credinţă valabilă pentru toţi creştinii şi ca religie de stat.” (B. Harenberg, Cronica istoriei omenirii, pag. 212).

La semnul acesta este vorba într-adevăr în principiu despre învăţătura trinitară care a fost preluată, ca nici un alt punct, în mărturisirea de credinţă tradiţională protestantă şi este susţinută de ei. În biserica catolică, acum şi la protestanţi, se mai adaugă ca mâna dreaptă să fie folosită pentru semnul crucii. Criminalul multiplu, împăratul Constantin, ar fi văzut o cruce pe cer. Mai târziu biserica lui de stat a introdus pentru toţi, obligatoriu, semnul crucii. Sub acest semn trinitar al crucii, la care trebuia să se spună: „În Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt”, biserica romană a înfăptuit toate cruciadele groaznice şi pogromurile. Iudeii şi alţii au fost obligaţi să sărute crucifixul sau să moară.

Înainte de Constantin, conform istoriei bisericii nu a existat nici o învăţătură creştină trinitară, numai trinităţi păgâne; tot aşa nici practicarea semnului crucii. Au existat numai dezbateri cristologice. Credincioşii biblici nu poartă nici crucifixe, nici nu-şi fac semnul crucii, ei cred în lucrarea divină de mântuire care s-a înfăptuit în Hristos pe crucea de pe Golgota. Ei sunt convinşi de faptul că Dumnezeu era în Hristos şi a împăcat lumea cu Sine prin moartea ispăşitoare pe cruce. Ca Pavel şi primii creştini, mărturisesc şi ei: „Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc … dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.” (Gal. 2, 20a)

Din istoria bisericii este cunoscut faptul că în primele secole după Hristos, nu a existat nici o biserică romano-catolică, nici una greco-ortodoxă sau vreo altă biserică organizată ca instituţie de stat. Au existat numai diferitele direcţii creştine, care au fost apoi cuprinse de Constantin în „Imperiul Romanum” într-o biserică unitară. La Conciliul de la Niceea (325) nu a existat încă un papă, nici cardinali etc., tot atât de puţin la Conciliile de la Constantinopol (381) şi Efes (431). Istoria papală începe cu Leo I. în anul 441 d. Hr. În Niceea s-au adunat reprezentanţii diferitelor orientări creştine şi au discutat violent. Prima confesiune creştină organizată ca biserică de stat a luat naştere în sec. IV-V cu ajutorul statului. Ea nu a fost înfiinţată de fapt de Hristos şi de aceea nu are nimic comun cu El, nici în învăţătură şi nici în practică.

Semnul acestei instituţii mondiale de unde pleacă prigonirea, este reprezentat prin capul ei ca autoritatea cea mai înaltă în învăţătură. Deci, dacă cineva îndrăzneşte să se ridice împotriva dogmei preasfinte a bisericii romane, şi anume împotriva trinităţii, înseamnă că a jignit-o de moarte şi este în ochii ei un eretic, un copil al morţii. Vezi citatul din timpul nostru pentru viitor: „Deoarece Conciliul Vatican II a amintit în decretul despre ecumenism (Nr. 20) numai despre astfel de creştini care cred în trinitatea lui Dumnezeu, trebuie verificat în ce măsură mai sunt creştine comunităţile individuale care au respins credinţa trinitară.”(Ediţia Herder, Lexiconul sectelor …, pag. 115). Pentru un dialog nu există loc aici. Cu aceasta a fost dată decizia finală.

Ca şi la înfiinţare, aşa va fi şi acum la unificarea confesiunilor catolice şi protestante, şi anume dogma trinitară va deveni absolut obligatorie pentru creştini. Prin aceasta unitatea protestantă va deveni tare şi va obliga toate grupările evanghelice la acceptarea semnului, în timp ce statul îi va veni bisericii în ajutor: „şi a făcut ca toţi: mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta …” (vers. 16-17).

Faptul că mai există comunităţi protestante care refuză să intre în marea unificare, va deranja foarte mult Conciliul Mondial al Bisericilor. Aceştia vor fi acei care cred într-un singur Dumnezeu adevărat şi veşnic, care s-a descoperit în Isus Hristos spre salvarea şi mântuirea noastră. Ei îl vor respinge pe Anticrist, pentru că Îl recunosc ca singurul Cap numai pe Hristos.

Această dogmă caracterizează formaţiunea cu cunoştinţă falsă despre Dumnezeu şi Hristos. De aceea instituţia aceasta a prigonit mai mult ca oricare altă organizaţie pe credincioşii de altă convingere şi gândire, vărsând şiroaie de sânge în trecut. Tot aşa se va întâmpla atunci din nou cu acei care nu vor accepta semnul bisericii-mamă şi vor fi prigoniţi. Pe de altă parte, cine crede dogma trinitară şi este botezat trinitar, poartă prin aceasta automat semnul. Aşa după cum se ştie, biserica romană pretinde a fi singura autoritate mântuitoare, că în ea singură se află scăpare, pentru că numai prin ea şi sacramentele ei se poate primi salvarea. Demnitarii din biserici exercită practici religioase în faţa oamenilor de la naştere până la moarte – cu rezultatul că membrii lor vor ajunge în focul iadului cu toate sacramentele dătătoare de mântuire. Este aceasta mântuire? Sfânta Scriptură spune altceva (Fap. 4, 10-12).

Biserica papală pune în locul unicei jertfe a lui Hristos valabilă înaintea lui Dumnezeu, mesa inventată de ei. Se spune că o pâine este transformată în trupul real al lui Hristos, este purtată încolo şi încoace, i se închină şi apoi se mănâncă. Toţi acei care nu au putut accepta o astfel de învăţătură împotriva Hristosului lui Dumnezeu, au fost blestemaţi prin hotărârile conciliilor. Aşa vorbeşte Domnul în Cuvântul Său despre Răscumpărător şi despre lucrarea mântuitoare săvârşită de El: „Prin această ‘voie’ am fost sfinţiţi noi, şi anume prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, odată pentru totdeauna … El, dimpotrivă, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu … Căci printr-o singură jertfă El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi.” (Evrei 10, 10+12+14).

În istoria mântuirii, Dumnezeu este singurul care lucrează prin Isus Hristos, Domnul nostru. Duhul Sfânt lucrează conform vestirii Cuvântului adevărului. Biserica lucrează în propriul ei nume în formula „În Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt” – Biserica lui Hristos, dimpotrivă, lucrează prin însărcinarea lui Dumnezeu în Numele legământului noutestamentar al Domnului Isus Hristos, singurul în care se află mântuirea lui Dumnezeu pentru întreaga omenire.

În capitolul 17 este folosită noţiunea „Babilonul cel mare, mama curvelor” cu privire la toate bisericile şi comunităţile libere care se unesc cu biserica-mamă. Acolo mai aflăm încă o dată despre un semn de pe frunte: „ Pe frunte purta scris un nume, o taină: ‘Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului.’ Şi am văzut pe femeia aceasta, îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Isus. Când am văzut-o, m-am mirat minune mare.” (vers. 5-6).

Bisericile fiice protestante care sunt însemnate cu aceeaşi învăţătură trinitară, se întorc în sânul mamei lor. Astfel va fi iarăşi „Babilonul cel mare” care este îmbătat de sângele martirilor. Ioan a văzut cum este, şi s-a mirat foarte tare. Toţi care cred învăţătura trinitară şi sunt membri în confesiunile respective, poartă deja semnul acesta. Acei care din convingere biblică nu se pot supune acestei dogme, vor fi expuşi prigoanei. Cu acelaşi procedeu şi cu aceeaşi caracteristică cu care a exercitat această biserică prima ei prigonire, tot aşa o va înfăptui şi pe ultima.

Nenorocirea constă în faptul că falsul se aseamănă cu adevărul până la confundare, încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi (Mat. 24, 24). În Mat. 7, 21-23 Domnul se referă la astfel de oameni care povestesc despre lucruri grozave, cum le cunoaştem astăzi de la evangheliştii trinitari de la televiziune şi din bisericile charismatice. Deşi oamenii aceştia au încercat să se justifice, Domnul îi trimite de la Sine şi îi numeşte lucrători fărădelege, pe care El nu i-a cunoscut nicio-dată. Lucrarea Duhului este întotdeauna în concordanţă cu învăţătura adevărată a Cuvântului lui Dumnezeu.

Este voie să se întrebe:

De ce nu a vorbit niciodată însuşi Dumnezeu despre „Trinitate”?

De ce nu a amintit nici un prooroc de „Dumnezeul trinitar”?

De ce nu a vorbit niciodată nici un apostol despre „trei persoane în cadrul Dumnezeirii”?

De ce nu sunt scrise aceste noţiuni „Dumnezeu Fiul” şi „Dumnezeu Duhul Sfânt” în Biblie?

De ce nu a existat nici o discuţie în iudaism şi în timpul apostolilor despre Dumnezeire?

De ce nu s-a botezat în timpul apostolilor şi în timpul de după apostoli nici măcar o dată în formula trinitară?

De ce au botezat toţi apostolii având cunoştinţa însărcinării din Mat. 28, 19, exclusiv prin scufundare în Numele Domnului Isus Hristos (Fap. 2, 38; Fap. 8, 16; Fap. 10, 48; Fapt. 19, 5; Rom. 6, 3)? Pentru că au recunoscut, fiind învăţaţi chiar de Cel înviat şi prin descoperirea Duhului, că Isus din Nazaret este „Emanuel = Dumnezeu cu noi”. Ei au ştiut că numele legământului din Noul Testament este Iahshua, ceea ce înseamnă Iahveh-Salvator, exact aşa cum „Emanuel” înseamnă Dumnezeu cu noi. Ei au mai ştiut că singurul Dumnezeu adevărat s-a descoperit ca Tată, Fiu şi Duh Sfânt. şi aceasta s-a întâmplat spre mântuirea noastră în Numele legământ ului noutestamentar, în care sunt botezaţi toţi fiii şi toate fiicele lui Dumnezeu din timpul noului legământ

Fie în cuvinte, fapte sau botez – tot ce se face conform voii lui Dumnezeu în Biserica Sa, nu se întâmplă într-o formulă fără nume, magică şi nu cu repetare de titluri sau denumiri, ci în Numele Domnului Isus Hristos (Col. 3, 17). Nu în titluri şi formule se vor apleca toţi genunchii, ci în Numele Sfânt al legământ ului Domnului Isus Hristos (Fil. 2, 9-11).

Deja în Vechiul Testament, cu referire la Numele Său, Dumnezeu a făgăduit pe muntele Sinai: „În orice loc în care Îmi voi aduce aminte de Numele Meu, voi veni la tine, şi te voi binecuvânta.” (Exod 20, 24b).

La vestirea naşterii Mântuitorului s-a spus clar: „‘… şi-i vei pune numele Isus (evreieşte Iahshua), pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale.‘ Toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească ce vestise Domnul prin proorocul, care zice: ‘Iată, fecioara va fi însărcinată, va naşte un fiu, şi-i vor pune numele Emanuel’ , care, tălmăcit, înseamnă: ‘Dumnezeu este cu noi.’” (Mat. 1, 21-23).

Toate slujbele din Biserica noutestamentară rânduit e de Dumnezeu lucrează sub călăuzirea Duhului Sfânt, prin autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu, în Numele Domnului Isus Hristos. Mulţi demnitari ai bisericii lucrează prin folosirea formulei: „În Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt”, fără să amintească Numele de care depinde totul, despre care se spune în porunca botezului. Nici măcar o dată nu a repetat un prooroc sau un apostol o astfel de formulă. De aceea nu este de mirare, că în această formulă este practicat întregul ocultism şi spiritism din Apusul „creştin”.

Ascultaţi, voi toţi care vă socotiţi poporul lui Dumnezeu, dar care sunteţi în biserici şi comunităţi trinitare: acesta este ceasul adevărului, ceasul deciziei, descoperirea lui Hristos şi demascarea Anticristului, despărţirea luminii de întuneric! Mesajul lui Dumnezeu către poporul Lui răspândit, răsună cu această ultimă chemare:„Ieşiţi din mijlocul lor, şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat, şi vă voi primi. Eu vă voi fi Tată, şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul Cel Atotputernic.” (2. Cor. 6, 17-18; Apoc. 18, 4).

Acest AŞA VORBEŞTE DOMNUL din această expresie biblică, este foarte clar. Numai cine iese din domeniul babilonian-trinitar, poate fi botezat şi pecetluit în trupul lui Hristos prin Duhul Sfânt (1. Cor. 12). Hristos şi Anticrist se exclud reciproc. Un amestec între aceste două tabere nu poate exista. Nimeni nu poate rămâne neutru. Unii sunt pecetluiţi cu Duhul Sfânt, ceilalţi vor fi însemnaţi cu semnul sistemului fals.

Cine aude trâmbiţa Evangheliei veşnic valabile, trebuie să urmeze chemarea divină. Acum trebuie luată decizia dacă vrem să aparţinem de Hristos sau de Anticrist, dacă vom fi pecetluiţi cu Duhul Sfânt în adevărul dumnezeiesc al Cuvântului sau dacă primim semnul fiarei şi mergem în rătăcire. Învăţătura falsă despre un Dumnezeu trinitar le-a fost necunoscută apostolilor; botezul fals trinitar nu a fost cunoscut de apostoli. Sistemul religios total fals va fi respins de Dumnezeu.

Totul este cuprins într-un singur om prin care este reprezentat acest sistem. Descrierea şi valoarea numărului titlului pe care îl poartă acest bărbat ne este prezentat în Sfânta Scriptură şi este deja socotit. De la Reformă încoace toţi învăţătorii renumiţi ai Bibliei au văzut-o în felul acesta. O altă posibilitate, în care să se încadreze toate amănuntele potrivit adevărului, nu există.

Anunțuri

Comenteaza

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s