Adame, unde esti?


Efeseni 5:21-28
21) Supuneţi-vă unii altora în frica lui Hristos. 22) Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri, ca Domnului; 23) căci bărbatul este capul nevestei, după cum şi Hristos este capul Bisericii, El, mântuitorul trupului. 24) Şi după cum Biserica este supusă lui Hristos, tot aşa şi nevestele să fie supuse bărbaţilor lor în toate lucrurile. 25) Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, 26) ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, 27) ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană. 28) Tot aşa trebuie să-şi iubească şi bărbaţii nevestele, ca pe trupurile lor. Cine îşi iubeşte nevasta, se iubeşte pe sine însuşi.

Întrebarea pe care doresc s-o ridic şi la care doresc să răspund astăzi este una neglijată în mod repetat în abordările creştin-feministe ale Efeseni 5, anume care este diferenţa pozitivă, practică, într-o căsnicie, între rolul bărbatului, aşa cum este comparat cu Hristos, Capul, şi rolul femeii, aşa cum este comparată cu Biserica, Trupul lui Hristos? Efeseni 5:22-23 spune: Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri, ca Domnului; căci bărbatul este capul nevestei, după cum şi Hristos este capul Bisericii, El, mântuitorul trupului. Iar versetul 25: Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea.
Soţii sunt comparaţi cu Hristos, soţiile cu Biserica; soţii cu capul, soţiile cu trupul; soţilor li se porunceşte să iubească cum a iubit Hristos, soţiilor li se porunceşte să se supună, aşa cum se supune Biserica lui Hristos. Întrebarea mea este: Care sunt diferenţele pozitive, practice, între rolul unui soţ şi cel al unei soţii, aşa cum sunt implicate de aceste comparaţii diferite?

Citind cărţi şi articole feministe care tratează acest pasaj, cea mai mare dezamăgire a mea este că de cele mai multe ori acestea ocolesc întrebarea. Se opresc brusc aici. Aceste studii arată în mod corect că versetul 21 învaţă supunerea reciprocă; subliniază în mod corect că stăpânirea lui Hristos nu a fost dominatoare, ci slujitoare; şi accentuează faptul că supunerea Bisericii nu este una din obligaţie, ci una liberă şi voluntară. Însă se opresc aici. Şi pentru că se opresc aici, tinerii de azi sunt lăsaţi într-o mare confuzie şi ambiguitate referitor la rolurile corecte pe care le are soţul şi soţia. Creştinii celibatari şi cuplurile tinere ştiu că soţii şi soţiile nu trebuie să stăpânească unul peste celălalt; ei ştiu că aceştia trebuie să se slujească reciproc, să pună interesele celuilalt pe primul loc şi să nu fie indiferenţi şi slugarnici. Ei cunosc capcanele dominării şi ale servilismului. Însă dacă vei întreba pe orice tânăr din ziua de azi, cei care au fost bombardaţi cu ideologia feministă de cincisprezece ani încoace: „Ce este distinct în rolul de soţ pe care l-a intenţionat Dumnezeu pentru tine?” „Ce este unic în rolul de soţie pe care l-a intenţionat Dumnezeu pentru tine?”, le va fi dificil să-ţi răspundă la aceste întrebări. Interpretările care s-au dat capitolului 5 din Efeseni au fost atât de defensive, încât tinerilor li s-a oferit foarte puţin ajutor în a defini diferenţele biblice între rolul soţului şi cel al soţiei.

Însă oricare cititor poate observa în Efeseni 5 ceea ce adesea trec cu vederea cercetătoarele feministe, anume că, după ce, în versetul 21, afirmă că există o supunere reciprocă, Pavel dedică 12 versete pentru a expune diferenţa între modurile în care soţul şi soţia ar trebui să se slujească unul pe altul. După versetul 21, întregul pasaj este dedicat distincţiei între conducerea plină de dragoste a unui soţ care seamănă cu Hristos şi supunerea voluntară a unei soţii care seamănă cu Biserica. Ceea ce avem nevoie cu atâta disperare să auzim astăzi de la acest text nu este numai ce nu înseamnă conducerea şi supunerea, ci ceea ce înseamnă ele şi care sunt diferenţele dintre ele. Care sunt implicaţiile pozitive, practice ale calităţii de „cap”, calitate care-i oferă bărbatului rolul său distinctiv în căsătorie? Nu este suficient să spui: „Slujiţi-vă unul pe altul!” Acest lucru este adevărat cu privire la Hristos şi la Biserica Sa: se slujesc reciproc. Însă nu fac întru totul aceleaşi lucruri. Hristos este Hristos. Noi suntem Biserica. A face confuzii referitor la această distincţie ar fi devastator din punct de vedere doctrinar şi spiritual. Tot aşa, soţul este soţul iar soţia este soţia. A face confuzii referitor la aceste distincţii intenţionate de Dumnezeu ar însemna rănirea vieţii personale, a bisericii şi sociale pentru multă vreme.

Aşadar, ceea ce doresc să fac astăzi este să prezint în termeni practici câteva lucruri din ceea ce cred că înseamnă pentru un bărbat să fie capul familiei sale.

Veţi auzi în mod repetat feministele spunând că a fi „cap” nu înseamnă a fi conducător. De exemplu, Patricia Gundry scrie: „Sensul termenului ‘cap’ nu este acela de ‘conducător’, ci de ‘sursă’, ‘respect’ şi ‘responsabilitate’” (Women Be Free, p. 71). În mod sigur nu doresc să mă pun în dezacord cu aceşti trei termeni. Soţul trebuie să fie o sursă de putere, de securitate şi de dragoste pentru soţia sa. Trebuie s-o respecte. El este singurul responsabil în relaţie. Însă sunt la fel de sigur că aceste trei adevăruri nu sunt opusul calităţii de conducător, ci chiar exprimarea ei.

Există cel puţin patru motive pentru care trebuie să insistăm că în Efeseni 5 a fi „cap” înseamnă a fi „conducător”. 1) Era bine ştiut în vremea lui Pavel că deoarece capul se afla deasupra corpului şi avea ochi, el era conducătorul trupului. Philo (contemporan cu Pavel) a spus: „Natura a centralizat conducerea trupului în cap” (Special Laws [Legi Speciale, n.trad.], III, 184). 2) Cuvântul „cap” era folosit în Vechiul Testament pentru a desemna un conducător. De exemplu, în Judecători 11:11, “Iefta a pornit cu bătrânii Galaadului. Poporul l-a pus în fruntea lui şi l-a aşezat căpetenie” (vezi şi 10:18; 11:8, 9; 2 Sam. 22:44; Ps. 18:43; Is. 7:8). 3) Efeseni 1:21-23 spune că Hristos este “…mai presus … de orice nume care se poate numi … El [Dumnezeu] I-a pus totul sub picioare şi L-a dat căpetenie peste toate lucrurile, Bisericii, care este trupul Lui.” Hristos, fiind numit „Cap”, nu este văzut aici ca sursa, ci ca stăpânul peste toate lucrurile.
4) În lumina tuturor acestor lucruri, atunci când Pavel spune că o soţie trebuie să-i fie supusă soţului ei, deoarece acesta este cap, calitatea de cap determină ca supunerea să fie un ceva întru totul potrivit. Şi ce face ca supunerea să fie potrivită este faptul că Dumnezeu a poruncit ca bărbatul, drept cap, să fie conducătorul casei sale. Sunt convins că atâta timp cât acest Cuvânt stă în picioare, eforturile feministelor care interpretează acest text de a înlătura distincţiile dintre rolul soţului şi cel al soţiei şi de a goli calitatea de cap de implicaţiile ei ce ţin de conducere vor continua să arate ca o deformare a afirmaţiilor Scripturii, lucru pe care fiecare dintre noi suntem tentaţi să-l facem atunci când nu ne place ce spune Scriptura.

Însă soţii şi soţiile nu au nici un motiv serios să nu le placă ce spune Biblia aici. Există ceva în adâncul fiinţei fiecărui bărbat, ceva ce constată că i se potriveşte perfect atunci când îşi asumă rolul de conducător-slujitor plin de dragoste. Şi în adâncul fiinţei lui realizează că o parte a personalităţii sale este compromisă dacă soţia ia conducerea în familie. De asemenea, există ceva în adâncul fiinţei fiecărei femei, ceva care o face să se bucure şi să prospere atunci când poate să sprijine şi să completeze în mod liber şi creativ conducerea soţului ei. Planul lui Dumnezeu pentru căsnicie este minunat şi întru totul potrivit. Nu este opresiv şi nici nu inspiră teamă. Este eliberator, deoarece este planul extraordinar al lui Dumnezeu.

Aşadar, permiteţi-mi în această dimineaţă să petrec timpul care ne-a mai rămas explicând câteva dintre aplicaţiile specifice ale calităţii de cap şi conducător pe care trebuie să le aibă soţul. Mă voi concentra asupra a patru lucruri în care soţul trebuie să ia conducerea. Primul este preocuparea pentru propria lui relaţie cu Dumnezeu. Nici un bărbat nu va fi un conducător spiritual în casa sa dacă nu aprofundează relaţia lui personală cu Dumnezeu. Poate încerca să conducă însă nu va fi o conducere spirituală; nu va fi o conducere ca a lui Hristos. Prin urmare, orice bărbat creştin care speră să fie un soţ şi un tată după modelul biblic, trebuie să fie preocupat să-l întâlnească pe Dumnezeu în solitudinea vieţii sale personale de rugăciune. Trebuie să se dedice zilnic Cuvântului şi rugăciunii. Trebuie să lupte lupta credinţei în propriul său suflet înainte să poată spera să-şi conducă familia în mijlocul războiului spiritual.

Conducerea este ceva ce ţine de ceea ce eşti, precum şi ceva ce ţine de ceea ce faci. Dacă vii din solitudinea ta cu aroma lui Hristos stăruind încă în viaţa ta, soţia ta şi copiii tăi vor simţi intuitiv că eşti la cârma corăbiei având mâna lui Dumnezeu aşezată pe umărul tău. Tehnicile şi strategiile de conducere sunt toate în van dacă bărbatul n-a fost cu Dumnezeu. Ceea ce devenim în acea solitudine împreună cu Dumnezeu este ceea ce face din noi conducători spirituali. Dacă falimentăm aici, vom falimenta în toate lucrurile.

Primul pas al conducerii nu este la fel ca ceilalţi trei, deoarece acesta este împărtăşit în mod egal şi de soţie. Fiecare soţie are datoria de a fi preocupată să-L întâlnească pe Dumnezeu în mod personal. Nu există spiritualitate împrumutată sau care să poată fi substituită. Fiicele lui Dumnezeu trebuie să aibă o relaţie directă şi personală cu Tatăl lor cel ceresc. Viaţa spirituală a soţului niciodată nu poate substitui viaţa spirituală a soţiei. Când Petru le descrie pe femeile sfinte din vechime, care le erau supuse soţilor lor, el le descrie ca pe nişte femei „care nădăjduiau în Dumnezeu” (1 Petru 3:5). Temeiul şi ţelul vieţilor lor nu a fost soţii lor, ci Dumnezeu. În timp ce Noel (soţia autorului, n.trad.) şi copiii s-au aflat departe de mine, în ultimele zece zile, m-am gândit mult la ce s-ar întâmpla dacă unul dintre noi ar muri, lăsându-l pe celălalt în urmă. Am simţit o mare bucurie ştiind că dacă aş muri, temeiul şi ţelul vieţii soţiei mele va rămâne neclintit, deoarece nu este propria-mi persoană. Şi fiii mei ar avea aceeaşi temelie spirituală pe care să stea.

Însă există o diferenţă între căutarea soţului şi cea a soţiei după putere personală, spirituală. Pentru soţ aceasta este temelia calităţii de cap şi inima calităţii de conducător. Pentru soţie este temelia supunerii şi ajutorului ei dat conducerii soţului. Nici unul dintre ei nu ar putea să-şi ducă la îndeplinire rolul pe care i l-a dat Dumnezeu fără a căuta puterea lui Dumnezeu în solitudine. Însă rolurile care se dezvoltă în urma acestei căutări nu sunt identice. Acelaşi foc poate să facă un element puternic, iar pe altul moale. Tot aşa, focul prezenţei lui Dumnezeu în solitudine produce câteva efecte distincte în viaţa unui soţ şi alte elemente distincte în viaţa unei soţii. Îi purifică pentru a-şi îndeplini fiecare rolurile.

Unii bărbaţi reacţionează cu totul greşit în faţa unei soţii care creşte spiritual. Unii pot spune: „Nu mă omor după aceste lucruri, aşa că am s-o las pe ea să fie liderul spiritual al familiei, iar eu mă voi asigura să ne meargă bine din punct de vedere financiar şi să avem mâncare pe masă. Poate să fie cu capul în nori. Eu voi încerca să-mi păstrez picioarele pe pământ.” Acest răspuns nu este nici biblic şi nici satisfăcător pentru soţ sau pentru soţie în căsnicia lor. A abdica de la conducere la nivelul spiritual, care este cel mai important, care le cuprinde pe toate celelalte, înseamnă a abdica de la calitatea creştină de a fi cap. Ceea ce rămâne din calitatea de cap atunci când se renunţă la conducerea spirituală este doar o carapace goală. În schimb, un soţ care-şi vede soţia căutându-l cu insistenţă pe Dumnezeu ar trebui să se smerească şi să admită că are nevoie să persevereze mai mult în căutarea lui după profunzime spirituală. Acest lucru nu înseamnă că el trebuie să-i fie superior ei din punct de vedere intelectual. Nu există nici o legătură obligatorie între a fi intelectual şi a fi spiritual. Înseamnă că soţul nu trebuie să rămână în urma ei în dragostea personală pentru Hristos şi în zelul pentru împlinirea voii lui Dumnezeu. De multe ori am observat că abdicarea conducerii spirituale se datorează mândriei. Bărbaţii sunt prea mândri să admită că din punct de vedere spiritual trebuie să le ajungă din urmă pe soţiile lor. Prin urmare, se dau bătuţi şi consideră viaţa spirituală drept „o treabă de femeie”, protejându-şi în felul acesta ego-urile. Fraţilor, este copilăresc! Soţiile noastre ştiu că este copilăresc. Unele dintre ele vor accepta capitularea voastră şi vor deveni mamele voastre. Băiatului matur din tine îi va plăcea lucrul acesta. Bărbatul matur se va revolta. Aşa că te îndemn: Smereşte-te! Maturizează-te! Devino un om evlavios! Caută-L cu stăruinţă pe Dumnezeu în singurătatea camerei tale şi îţi promit o nouă profunzime şi bucurie în relaţia pe care o ai.

Al doilea domeniu în care soţul trebuie să ia conducerea este modelarea viziunii morale şi spirituale a familiei. Un lider este cineva care îşi face timp şi ia iniţiativa să se gândească la priorităţi şi scopuri. Nu poţi conduce pe cineva undeva până când nu te-ai gândit încotro vrei s-o iei. Un soţ fără ţintă în viaţă nu-şi va face soţia fericită. Celor mai multe soţii le place când soţii lor iau iniţiativă în a se gândi la priorităţile şi scopurile familiei. Spun „iau iniţiativa”, nu „monopolizează”. Un bun conducător întotdeauna ţine seama de intuiţiile, de nevoile şi de dorinţele soţiei şi ale copiilor lui. Conducător şi dictator nu sunt sinonime.

Aici mă gândesc la faptul că un soţ ia iniţiativa în formarea scopurilor pentru familia sa. Acest lucru începe cu o reflecţie personală şi cu rugăciune pentru familie. Este urmat apoi de discuţie, de studiu şi rugăciune împreună cu membrii familiei. Apoi rezultă într-un plan de acţiune. Calitatea de cap a unui soţ este compromisă dacă nu ia nici o iniţiativă în a fixa scopuri, fiind mereu forţat de către soţia lui să ia anumite decizii. Ei pot glumi cu privire la modul lui relaxat de a fi şi cu privire la forţa ei. Însă în adâncul inimii ei va lipsi respectul şi admiraţia faţă de un conducător-slujitor competent, iar glumele lui vor acoperi doar puţin sentimentul eşecului său. Un bărbat ştie în inima lui că el trebuie să ia iniţiativa în deciziile cu privire la modul de viaţă, cu privire la doctrină şi la afilierea de o biserică, cu privire la politica financiară şi la disciplinarea copiilor. El fiind capul, acest lucru nu înseamnă că scopurile sunt stabilite unilateral. Înseamnă că soţul are o responsabilitate specială să-şi conducă familia la a lua decizii conforme cu Biblia în aceste probleme. El n-ar trebui să fie împins în continuu de la spate de o soţie vigilentă, ci ar trebui să ia conducerea în modelarea viziunii morale şi spirituale a familiei.

A treia dimensiune a calităţii de conducător derivă din a doua. Ai putea spune că este o caracteristică a ei. În calitate de cap, soţul ar trebui să ia iniţiativa în a aduna familia pentru rugăciune, pentru citirea Scripturii şi pentru închinare. Atunci când un soţ falimentează aici, iar soţia trebuie să-i amintească continuu acest lucru sau să-i adune ea pe copii, sufletul căsniciei este în primejdie. Aş merge chiar atât de departe încât să spun că această singură funcţie a conducerii este atât de importantă încât dacă voi, bărbaţii, veţi lua iniţiativa aici, aproape toate celelalte funcţii ale conducerii vor fi prezente.

Închei fiecare serie de sesiuni de consiliere pre-maritală cu aceste cuvinte: Viaţa voastră devoţională împreună, ca un cuplu, este sufletul şi bătaia de inimă a căsniciei voastre. Dacă slăbeşte, boala va apărea într-o mulţime de alte domenii care aparent nu au nici o legătură cu inima. Nu puteţi creşte spiritual ca un cuplu sau ca o familie fără rugăciune şi meditaţie zilnică împreună. Iar dacă nu creşteţi, veţi muri. Şi, bărbaţilor, aceasta este responsabilitatea voastră. Când Adam şi Eva au păcătuit în grădină iar Dumnezeu a venit de i-a chemat să dea socoteală, nu a contat că Eva a mâncat prima; Dumnezeu a spus: „Adame, unde eşti?” Acesta este cuvântul lui Dumnezeu către familia ta, în această dimineaţă: „Adame, soţule, tată, unde eşti?” El îţi va cere socoteală mai întâi ţie, nu soţiei tale, dacă familia ta a neglijat rugăciunea şi a pus televizorul înaintea Dumnezeului Celui Viu.

Iată cum să o iei de la început. Smereşte-te şi recunoaşte-ţi falimentul. Mărturiseşte-i soţiei tale păcatul. Petrece timp cu Dumnezeu şi planifică o săptămână de devoţiune împreună cu soţia ta şi cu familia. Anunţă-i că o nouă zi se iveşte, zi căreia familia trebuie să-i facă faţă. Apoi condu-i către Dumnezeu. Acest lucru pare atât de ameninţător pentru unii dintre voi, încât, gândindu-vă la el, sunteţi încordaţi. Trebuie să renunţaţi la atât de multă mândrie. Însă, fiţi curajoşi! Teama este un duşman neînsemnat. Nu-l lăsaţi să vă cucerească. Vă promit că, o dată ce aţi trecut de primul deal, o nouă lume se va deschide înaintea voastră. Vina care vă urmărea va fi de domeniul trecutului. Simţământul eşecului va fi şi el de domeniul trecutului. Nesiguranţa cu privire la dragostea ta pentru Dumnezeu şi pentru familia ta va fi şi ea trecută. Şi o mulţime de alte domenii care generau tensiune în căsnicia ta vor fi vindecate, domenii despre care nici nu ştiai că au ceva de-a face cu timpul de devoţiune al familiei.

Mai este o ultimă dimensiune a calităţii de conducător, dimensiune cu care, bărbaţilor, vă provoc. Tu eşti cel care trebuie să iei iniţiativa în împăcare. Nu vreau să spun că soţiile n-ar trebui să spună niciodată că le pare rău. Însă în relaţia dintre Hristos şi Biserica Sa, cine a luat iniţiativa să facă toate lucrurile noi? Cine a părăsit confortul şi siguranţa tronului său de dreptate pentru a demonstra mila la Calvar? Cine a venit mai întâi la Petru după ce acesta s-a lepădat de trei ori? Cine se întoarce la tine din nou şi din nou, iertându-ţi păcatul şi oferindu-ţi părtăşia Sa din nou? Aşadar, soţilor, calitatea voastră de cap înseamnă: Du-te! Ia iniţiativa! Nu contează dacă este vina ei. Acest lucru nu L-a oprit pe Hristos. Cine va sparge primul gheaţa tăcerii? Cine va rosti primul, cu vocea oarecum gâtuită: „Îmi pare rău. Vreau ca lucrurile să meargă mai bine.” S-ar putea ca ea să ia iniţiativa. Foarte bine. Însă vai de tine dacă crezi că a fi conducător te îndreptăţeşte să aştepţi. Dimpotrivă, şi aici tu eşti cel care trebuie să ia iniţiativa.

În concluzie, există slujire reciprocă în căsnicie. Însă rolurile soţului şi ale soţiei nu sunt identice. Soţul trebuie să fie capul, conducătorul. 1) El trebuie să fie cel dintâi în a căuta să-şi dezvolte propria relaţie cu Dumnezeu; 2) El trebuie să ia iniţiativa în formarea ţelurilor morale şi spirituale ale familiei; 3) El trebuie să ia iniţiativa în a aduna familia pentru rugăciune, pentru citirea Scripturii şi pentru închinare; 4) Şi tot el trebuie să considere ca o responsabilitate specială a sa faptul de a lua iniţiativa în împăcare.

Atunci când un bărbat are harul de a se smeri şi curajul de a face aceste lucruri, puterea lui Hristos este înălţată şi inima soţiei lui se bucură iar copiii lui se vor trezi şi-l vor numi binecuvântat.

Anunțuri

Comenteaza

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s