Arheologii lucreaza in prezent la excavarea unui sit despre care se crede ca ascunde faimoasa comoara a Reginei Sheba, personaj biblic celebru pentru bogatiile sale.
In urma cu aproximativ 3.000 de ani, regina Sheba, care a condus ceea ce acum reprezinta Etiopia si Yemen, a ajuns in Ierusalim cu o cantitate foarte mare de aur pentru a-l darui Regelui Solomon. Acum, pe teritoriul ei, au fost descoperite o mina antica de aur, alaturi de ruinele unui templu si ramasitele unui camp de lupta.
Un fost director al Muzeului Britanic, arheologul Louise Schofield, conduce aceste sapaturi de pe Platoul Gheralta din nordul Etiopiei: “Unul dintre lucrurile care mi-au placut intotdeauna foarte mult in arheologie este faptul ca intotdeauna exista sansa sa faci niste conexiuni cu miturile si legendele. Iar faptul ca noi am putea avea aici mina de aur a Reginei Sheba este extraordinar.”
Ea a precizat ca un prim indiciu este faptul ca, pe o placa de piatra de aproximativ 6 metri, gravata cu simbolurile soarelui si lunii, se afla un mesaj care spune ca este vorba despre “tinutul lui Sheba”. “Am sapat in jurul acestei pietre, destul de ingrijorata, deoarece fusesem avertizata ca pe aici traieste o cobra de aproape 3 metri lungime, si am gasit o inscriptie in sabeana, limba Reginei Sheba.” a declarat arheologul Schofield, citata de The Guardian.
Mai mult decat atat, pe o movila din apropiere ea a mai gasit fragmente din niste coloane si tunele din piatra ale unui templu ingropat, care pare sa fi fost inchinat zeitei Luna, la care se inchina Sheba in secolul 8 inainte de Christos. De asemenea, in apropiere au mai fost descoperite niste fragmente de oase umane, ceea ce indica faptul ca acolo ar fi avut loc si o batalie.
Chiar daca localnicii mai cauta si in prezent aur in apele din zona, nimeni nu stia de existenta acestor constructii si mai ales a minei antice. Aceasta se afla la o adancime de aproximativ 1,2 metri, pe un deal, deasupra caruia se afla un cuib de vulturi.
Sheba a condus un regat care a prosperat foarte mult din comertul cu Ierusalimul si Imperiul Roman, iar regina a fost imortalizata in Coran si in Biblie, care descriu vizita ei la Regele Solomon “cu un alai foarte mare, cu camile care purtau mirodenii si foarte mult aur si pietre pretioase… Apoi ea a daruit Regelui 120 de talanti de aur si o cantitate foarte mare de mirodenii.”
Chiar daca se stiu foarte putine despre ea, imaginea reginei i-a inspirat pe artistii epocii medievale crestine, care au descris-o ca pe o “inteligenta divina”. la fel s-a intamplat si cu artistii pictori turci si persani sau in filmele hollywood-iene. Povestea ei a traversat Africa si Arabia, iar intamplarile etiopiene sunt imortalizate inclusiv in Cartea Sfanta a regilor, “Kebra Nagast”.

Mai întîi doresc să-ţi spun ce anume nu stă scris în Biblie. Numele tău civil cu care eşti trecut în cartea de telefoane sau la fişierul biroului de evidenţă a populaţiei. Nu, acesta nu stă scris acolo. Aici tu ai dreptate. Dar aceasta nici nu-i aşa de grav. Pe drept cuvînt ai privi cu îndoială, că în 2.000 de ani n-au mai fost şi alţii care s-au numit ca şi tine. Poate că au fost o sută sau cinci sute, sau poate mai mulţi care au purtat acelaşi nume. Care dintre atîţia se referă la tine? Întreaga bucurie că numele tău se află scris în Biblie s-ar spulbera într-o clipă.

Numele tău civil ca Horia Popescu, sau Irina Mihăiescu, nu este amintit nici măcar o singură dată în Biblie. Şi totuşi, numele tău stă scris acolo! Da, nu poate fi nici o îndoială asupra acestui fapt. Şi acest nume, fie că-ţi place sau nu, fie că-ţi pare demodat sau nu, acest nume sună: „Păcătos”. Dar acum, atenţie! Biblia spune despre Isus Cristos ceva minunat: „Omul acesta primeşte pe păcătoşi” (Ev. Luca 15:2).

Acesta este un nume cum nici nu poate fi un altul mai clar şi mai potrivit. Niciunul nu poate spune că „acest nume nu mi se potriveşte!” Ba da, şi cum se mai potriveşte! Şi cît de uşor este de înţeles! Nu poţi să-ţi închipui nimic altceva prin aceasta, decît un suflet care trebuie să meargă la pier/are, pentru că stă sub mînia lui Dumnezeu.

Chiar acesta este şi cazul tău! În felul acesta stă scris numele tău în Biblie. Acest fapt este clar şi neîndoielnic.

Ce faci tu cînd vrei să intri într-o casă? Suni sau baţi la uşă. Uşa se deschide iar tu intri. Aici nu-i nimic greu sau neclar. Orice copil poate face acest lucru. Exact aşa poţi să faci şi tu acum. Du-te şi bate la uşa Mîntuitorului tău! El îţi deschide. El te primeşte şi eşti primit ca un copil al lui Dumnezeu. Aceasta este totul. Împotriva acestui lucru nici Satana nu poate spune nimic. Şi chiar dacă Satana îţi şopteşte că eşti prea rău pentru a merge la Isus şi că întîi trebuie să te faci mai bun, căci eşti doar un păcătos, atunci el îţi face un serviciu fără să vrea, căci tu ai voie să te aşezi sub Sfîntul Cuvînt al lui Dumnezeu, care spune despre Isus Cristos: „Omul acesta primeşte pe păcătoşi…”. El nu te alungă. Nu, de mii de ori nu! El te primeşte!

Desigur că ai auzit despre problemele rasiale din Africa sau din alte părţi. Acolo, unele restaurante, autobuze şi tramvaie sunt special numai pentru albi. Negrii n-au voie să păşească în ele. Pentru ei, sunt localuri anume. Hai să luăm odată lucrurile în ordine inversă. Să zicem că te afli într-o călătorie prin centrul Africii. Ai ajuns într-unul din multele oraşe noi de acolo. După o călătorie obositoare, cauţi un adăpost pentru înnoptare. Rătăceşti prin oraş. Picioarele îţi sunt grele ca plumbul. Peste tot la hoteluri vezi anunţul: „Numai pentru negri!” Afară se laşa întuneric. Eşti frînt de oboseală, iar setea te chinuieşte. După ore în şir de căutare, te mai tîrăşti cum poţi pînă la hotelul următor, şi dintr-o dată vezi o placă indicatoare scrisă cu litere mari: „Aici se primesc albi”. Ce ai de făcut? Stupidă întrebare! Nu-i aşa că intri imediat înăuntru? Îţi vei zice: „Casa este pentru mine!” Cît de fatal ar fi, dacă la placa indicatoare ar fi însemnate o serie de nume, iar numele tău nu s-ar găsi scris printre ele! Ce bine că acolo stă scris simplu „albi”, şi acest cuvînt este pe deplin îndeajuns. Tu cauţi un adăpost, şi aici este unul pentru albi. De tine este vorba! Fără îndoială! S-ar fi potrivit pentru tine o altă placă indicatoare deasupra uşii?

Tot aşa de simplă este şi Evanghelia. „Păcătos” – de tine este vorba! Tu poţi intra prin uşa acestei invitaţii: „Omul acesta, primeşte pe păcătoşi!”

Friedhelm König

Personajul principal este unul complex, in curs de transformare, care invata treptat sa pretuiasca valoarea banului, sa pretuiasca parerea celorlalti si chiar sa-i ajute, punand bazele unui “orasel” al copiilor bolnavi, proiect pe care-l si finanteaza… Un film sensibil care-ti ajunge la inima.

VIZIONARE PLACUTA

În principiu, noi nu putem da mai departe decât ceea ce noi înşine posedăm. Nu e posibil să vorbim cu copiii despre credinţa în Domnul Isus Cristos, dacă nu avem noi înşine viaţă din Dumnezeu. Prin vorbirea şi faptele noastre le transmitem mai departe ceea ce gândim noi înşine despre Dumnezeu. Dacă ei observă că, în orice situaţie, noi ne adresăm Lui plini de încredere, îl rugăm şi-l mulţumim, îşi vor da seama că El este demn de încredere. Nu contează ca, în primul rând, să-i predăm copilului lecţii de etică creştină, ci să-l facem să înţeleagă că omul este o creaţie, iar noi, părinţii lui, acceptăm autoritatea Creatorului asupra vieţilor noastre.

Este important ce fel de imagine despre Dumnezeu transmitem copiilor. Este El numai un Dumnezeu care mustră, care priveşte cu ochi vigilenţi dacă ei fac ceva greşit pentru ca apoi să-i pedepsească, sau îl experimentează ei, prin mărturia părinţilor, ca pe un Tată care nu le vrea decât binele? Noi avem răspunderea de a arăta copiilor noştri dragostea fără margini a Tatălui ceresc. Această dragoste o vor înţelege abia când propria noastră dragoste faţă de ei va oglindi ceva din harul lui Dumnezeu.

Acest Tată iubitor este totodată Domnul întregii creaţii şi al vieţii noastre. De aceea El are şi autoritatea şi dreptul de a cere ascultare din partea făpturilor Sale. Noi nu le dăruim copiilor doar dragostea noastră, ci le pretindem şi ascultare, fiindcă este spre binele lor şi al celorlalţi. De aceea este important să le transmitem copiilor noştri ambele aspecte ale naturii lui Dumnezeu: dragostea şi autoritatea.

Educaţia creştină nu se limitează numai la rugăciunea de la masă, la cea de seara înainte de culcare şi la ora de şcoală duminicală. Credinţa noastră trebuie să se manifeste în discuţii, acţiuni şi aprecieri în toate problemele vieţii. Copiii au un simţ aparte pentru a aprecia cât anume cred părinţii lor din ceea ce predică.

Sigur că aşa se întâmplă: copilul mic preia pur şi simplu credinţa părinţilor. El se confruntă cu deciziile acestora şi în primii ani este de acord cu ele fără să le critice. Noi avem însărcinarea să-i confruntăm pe copiii noştri cu pretenţia lui Dumnezeu în privinţa vieţii lor şi să le explicăm Cuvântul lui Dumnezeu; dar va veni clipa în care, după ce vor creşte, vor examina ceea ce i s-a transmis şi vor trebui să se decidă în mod responsabil pentru o viaţă cu sau fără Dumnezeu. Dintr-o credinţă la mâna a doua vor trebui să treacă la o credinţă personală, la prima mână. Copiii, când -potrivit vârstei – vor fi în stare, trebuie să aibă şansa de a rosti o sentinţă cu privire la ei înşişi. Numai astfel devin din imitatori urmaşi sau chiar oameni care aleg o altă cale şi care sunt conştienţi de consecinţele acestei alegeri.

Ne este mereu dat să vedem tineri care fuseseră crescuţi în familii creştine, mergând pe căile lor proprii. Motivul nu trebuie căutat întotdeauna în faptul că ei nu au avut nişte exemple bune ale unei vieţi cu Dumnezeu. Uneori ispitele, atracţiile din direcţia opusă sunt atât de mari, încât ei cred că o viaţă de urmaş al lui Cristos ar ciunti şi îngusta propria lor personalitate.

Mulţi părinţi creştini neglijează totodată să ofere răspunsuri întemeiate şi ferme la problemele cu care copiii lor se confruntă la şcoală. Aproape în fiecare şcoală este predată evoluţia ca realitate. Este de datoria noastră ca părinţi să ne confruntăm cu aceste probleme, pentru ca astfel copiii noştri să nu aibă impresia că lucrurile scrise în Biblie nu rezistă din punct de vedere ştiinţific şi sunt învechite, în felul acesta sunt semănate îndoieli şi Cuvântul lui Dumnezeu este pus la îndoială şi în alte domenii. Expresii precum: “Stă scris în Biblie şi de aceea este aşa”, sunt de fapt corecte, însă de prea puţin ajutor unui tânăr care îşi pune diferite întrebări. Noi trebuie să deconectăm fie raţiunea, fie inteligenţa pentru a crede. Credinţa nu este doar o simplă considerare a unui anumit aspect ca fiind adevărat, ci o încredere în ceea ce spune Dumnezeu, încrederea este de fapt o problemă de inimă, calea însă trece prin intelect. Dumnezeu nu ne cere să ne maltratăm raţiunea, în creaţiunea Sa observăm logică, înţelepciune şi un plan foarte precis. Cum să capete copiii noştri încredere în El, dacă nu suntem noi înşine adânc convinşi de seriozitatea Cuvântului Său şi nici nu putem explica acest lucru? Cum să venim în întâmpinarea fricii copilăreşti, dacă nu suntem convinşi că El şi nu întâmplarea guvernează universul?

În familia noastră, copiii ştiau deja că noi eram gata să venim cu argumente în întâmpinarea celor susţinute la şcoală de profesori precum că lumea a apărut la întâmplare. Ei n-au avut niciodată impresia că nouă ne-ar fi teamă de o confruntare. Am încercat cu exemple să le dăm răspunsuri pe care să le înţeleagă, le-am explicat unde teoria evoluţiei nu poate găsi nici o explicaţie şi unde ascunde faptele care vorbesc în favoarea creaţiei. Le dădeam articole sau cărţi pentru profesorii respectivi sau căutam să discutăm noi înşine cu ei. Nici unul dintre cei patru copii ai noştri nu avea îndoieli în privinţa problemei acesteia, nici măcar la vârsta liceului. Pe baza faptelor incontestabile ajunseseră la convingerea că este nevoie de o credinţă mult mai mare pentru a accepta teoria evoluţiei decât ceea ce ne spune Biblia despre creaţie.

Specialiştii sunt unanimi când afirmă că vârsta preşcolară, deci în special cel de-al şaselea an de viaţă, este de o importanţă hotărâtoare pentru ceea ce copilul va crede mai târziu. Până acum el a crezut pur şi simplu fiindcă aşa l-au învăţat părinţii. Dar acum începe el însuşi să întrebe şi să-şi dezvolte părerile. Desigur, educaţia spirituală nu începe abia în acest moment. Eu însămi îmi amintesc foarte exact această vârstă şi ce întrebări despre Dumnezeu mă mişcau, îmi plăcea să merg la şcoala duminicală şi îmi făceam diferite gânduri: “Cum de sunt chiar aşa cum sunt? Unde am fost înainte de a fi? Unde voi fi când voi muri? Unde este cerul? Să mă rog lui Dumnezeu sau lui Isus? Dacă sapă cineva o groapă adâncă, va ieşi din ea diavolul? Cum e să fii mort?” Nu întotdeauna un copil formulează aceste gânduri, dar asta nu înseamnă că el nu reflectează. Ar fi naiv să se creadă că durerea, boala şi moartea pot fi ţinute departe de copii, considerându-le lucruri despre care nu se poate vorbi. Copilul îşi face oricum griji când bătrâna din vecini moare, un prieten de joacă devine victima unui accident sau când părinţii unei prietene vor divorţa.

Copilul cel mai mare al prietenilor noştri suferea mult din cauza fricii. Lucruri care pentru noi, adulţii, erau de neînţeles, îl speriau pe cel mic, mai ales fiindcă el crescuse într-un mediu înconjurat numai de dragoste. Osteneala părinţilor pleca de la dorinţa de a-l ajuta în permanenţă pe copil să se adreseze plin de încredere Tatălui ceresc, care este mai puternic decât tot ceea ce inspiră teamă şi astfel, împreună cu El, să se opună plini de încredere sentimentului fricii. Mă mişca întotdeauna profund când băiatul acesta îşi dorea mereu în timpul programului din biserică o anumită cântare: “Isus este un Salvator puternic.” Copilul experimentase atât de fraged în mod personal acest adevăr şi se eliberase astfel de multe din temerile sale iraţionale.

Copiii pun uneori atâtea întrebări încât îi obosesc pe părinţi. Lucrul acesta poate exaspera pe cineva, devenind chiar o povară. Dar ar trebui să ne facem în permanenţă timp să răspundem la orice fel de întrebări, chiar dacă ni se par naive, pentru a-i dovedi astfel copilului că îl luăm în serios.

În primii ani de viaţă ai copiilor noştri toate astea se petreceau mai ales seara în pat înainte de culcare, iar mai târziu la ora de părtăşie de după cină. Există în prezent atâtea Biblii pentru copii, cărţi ilustrate, casete şi povestiri captivante pe piaţa de carte creştină, încât aflăm un mare ajutor în ostenelile noastre în vederea unei educaţii creştine. Mă întristează când văd cât de puţin sunt folosite aceste posibilităţi, în multe camere ale copiilor se găsesc teacuri de reviste cu benzi desenate, precum cele cu Micky Mouse (pe care le citeam şi eu cu plăcere în copilărie), însă doar câteva casete şi cărţi creştine. “Copiii noştri nu citesc” – se ripostează tot mai des. Aceasta este într-adevăr o problemă. Televizorul este cu siguranţă una din marile piedici. Te face pasiv. Când copilul începe să înveţe să citească, trebuie să depună la început multă osteneală. El se concentrează atât de mult asupra fiecărui cuvânt în parte, încât, dacă nu este foarte simplu, conţinutul îi scapă. Cu copiii mei foloseam un mic truc pentru a-i determina să citească: le citeam dintr-o carte şi mă opream într-un loc captivant pentru a continua în ziua următoare sau ceva mai târziu. Uneori ei nu mai rezistau să aştepte fiindcă vroiau să ştie cum avea să se sfârşească totul şi puneau ei înşişi mâna pe carte să citească. Toţi cei patru copii ai noştri citeau mult, celor trei fete ale noastre le plăcea chiar foarte mult să citească cu voce tare.

James Dobson, care trece drept cel mai bun consilier familial creştin din SUA, a făcut cunoscut un program de educaţie creştină, care conţine un şir de scopuri care mi se par esenţiale:

Conceptul 1: “Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, din toată inima ta.” (Marcu 12:30)

1. Învaţă copilul dvs. să cunoască dragostea lui Dumnezeu prin dragostea, ocrotirea şi harul părinţilor săi? (Acest punct este cel mai important!)
2. Învaţă el să vorbească despre Domnul şi să-L cuprindă în gândurile şi planurile lui?
3. Învaţă el să ceară ajutor din partea lui Isus, întotdeauna când este speriat, când îi este frică sau când e singur?
4. Învaţă el să citească Biblia?
5. Învaţă să se roage?
6. Învaţă el însemnătatea credinţei şi încrederii?
7. Învaţă el să cunoască bucuria unei atitudini creştine faţă de viaţă?
8. Învaţă el să cunoască minunea naşterii şi învierii lui Isus?

Conceptul 2: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Marcu 12:31)

1. Învaţă copilul dvs. să înţeleagă sentimentele altora şi să simtă împreună cu ei?
2. Învaţă el să nu fie egoist şi plin de pretenţii?
3. Învaţă el să împartă cu alţii?
4. Învaţă el să nu împrăştie zvonuri şi să nu-i critice pe ceilalţi?
5. Învaţă el să se accepte aşa cum este?

Conceptul 3: “Învaţă-mă să fac voia Ta, căci Tu eşti Dumnezeul meu.” (Psalmul 143:10)

1. Învaţă copilul dvs. să asculte de părinţi, ca pregătire pentru ascultarea sa ulterioară de Dumnezeu? (Acesta este punctul cel mai important!)
2. Învaţă el să se poarte cuviincios în biserică, în comunitate?
3. Învaţă el să cunoască ambele aspecte ale naturii lui Dumnezeu: dragostea şi dreptatea?
4. Învaţă el că există multe forme ale autorităţii pline de bunătate, în faţa cărora trebuie să se supună?
5. Învaţă el însemnătatea păcatului şi consecinţele sale inevitabile?

Conceptul 4: “Teme-te de Dumnezeu şi ţine poruncile Lui; aceasta este datoria oricărui om.” (Eclesiastul 12:13)

1. Învaţă el să iubească adevărul şi să fie sincer?
2. Învaţă el lipsa relativă de importanţă a materialismului?
3. Învaţă el importanţa familiei creştine şi încrederea în ea, dorită de Dumnezeu?
4. Învaţă el să asculte de propria conştiinţă şi s-o urmeze?

Conceptul 5: “Roada duhului, dimpotrivă, este… stăpânirea de sine.” (Galateni 5:22-23)

1. Învaţă copilul dvs. să dea o parte din banii săi de buzunar (şi chiar alţi bani) lui Dumnezeu?
2. Învaţă el să-şi controleze impulsurile?
3. Învaţă el să lucreze şi să poarte răspunderi?
4. Învaţă el marea deosebire dintre autoevaluare şi mândria egoistă?
5. Învaţă el să se încline plin de respect în faţa Dumnezeului universului?

Sintetizând putem spune: Primii şapte ani ar trebui să-l pregătească pe copil pentru ca într-o zi să poată spune: “Doamne, iată-mă, trimite-mă!”

Yvonne Schwengeler

Nu cu mult timp în urmă am fost întrebaţi de ce scriem atât de puţin în revistele noastre despre respectarea Celor Zece Porunci şi despre zeciuială, care pare să fie foarte importantă în a obţine binecuvântarea lui Dumnezeu. Întrebările de acest gen îmi întăresc o dată în plus convingerea că există o lipsă acută de înţelegere vizavi de păstrarea legii mozaice chiar şi printre creştini.

În Biserica lui Isus se pun printre altele întrebări de genul: «Trebuie să mai ţin încă Legea?» «Cele Zece Porunci mai au valabilitate şi astăzi?» «Trebuie respectată sâmbăta sau duminica?» «Am voie să mănânc carne de porc?» ş.a.m.d. Mare este confuzia cu privire la Lege!

C.H. Mackintosh a subliniat în cartea sa «Gedanken zum 2. Buch Mose» (Gânduri despre cartea Exod):

«Este foarte important să înţelegem caracterul şi intenţia Legii. Omul în natura lui este de fapt înclinat să încurce principiile Legii şi ale harului de o asemenea manieră încât nici primul şi nici al doilea principiu nu vor fi înţelese corect. Legea rămâne fără maiestatea sa severă, nemiloasă iar harul fără desăvârşirea lui divină. Cerinţele sfinte ale lui Dumnezeu rămân pe de-o parte fără răspuns, iar pe de altă parte, omul nu găseşte ieşirea din robia păcatului. Legea şi harul sunt atât de diferite, încât niciodată nu pot fi făcute parte a aceluiaşi sistem. Legea este expresia a ceea ce trebuie să fie omul, în timp ce harul arată cine este Dumnezeu. De aceea, este imposibil pentru un păcătos să fie mântuit parţial prin Lege şi parţial prin har».

În ce constă Legea mozaică?

De regulă, când discutăm despre legea mozaică facem referire la Cele Zece Porunci. Dar această este o greşeală deoarece Legea mozaică conţine mult mai multe porunci: ea reprezintă un întreg cod de legi, cu 613 reguli, porunci sau interdicţii. În ebraică, Legea se cheamă Tora, termen care înseamnă «lege ca directivă», dar şi «învăţătură». Conţinutul Torei este redat în cele cinci cărţi ale lui Moise. Însă termenul Tora se foloseşte şi pentru a denumi întregul Vechi Testament.

În continuare vom folosi termenul Tora pentru a defini cele cinci cărţi ale lui Moise, adică culegerea de legi mozaice cu cele 613 reguli, porunci şi interdicţii:

- Ele pot fi împărţite în trei categorii: Decalogul (Cele Zece Porunci), numit pe scurt Cele 10 Cuvinte. Aceste porunci reglementează relaţia omului cu Dumnezeu şi relaţia dintre oameni.

- Apoi găsim în codul mozaic cartea legământului cu regulile civile şi religioase. În ea se expune şi se explică semnificaţia religioasă şi civilă a Decalogului pentru Israel.

- În final, codul mozaic conţine legile ceremoniale. Acestea reglementează slujirea în sanctuarul Cortului, şi mai târziu, în Templu.

În această ultimă categorie este cuprinsă viaţa şi slujirea preoţilor. Toate aceste reglementări, porunci şi interdicţii alcătuiesc împreună Legea mozaică.

În iudaismul ortodox celor 613 porunci ale legii mozaice li se adaugă culegerea de legi a Talmudului. Acesta este o lucrare legiuitoare şi religioasă transmisă pe cale orală, care a fost apoi scrisă în perioada cuprinsă între secolele III şi VI d.Cr. Tora şi Talmudul alcătuiesc totalul legilor.

Isus Cristos şi Legea mozaică

Este interesant de remarcat faptul că Isus Cristos a luat poziţie fermă privind codul Legii, când a spus: «Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc» (Matei 5:17). Însă Domnul Isus a respins ferm regulile şi poruncile omeneşti ale Talmudului (tradiţiile iudaice) spunând: «Aţi desfiinţat frumos porunca lui Dumnezeu, ca să ţineţi datina voastră. Căci Moise a zis (Exod 20:12; 21:17): „Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta”; şi „Cine va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, să fie pedepsit cu moartea”. Voi, dimpotrivă, ziceţi: „Dacă un om va spune tatălui său sau mamei sale: Ori cu ce te-aş putea ajuta, este Corban, adică dat lui Dumnezeu, face bine; şi nu-l mai lăsaţi să facă nimic pentru tatăl sau pentru mama sa. Şi aşa, aţi desfiinţat Cuvântul lui Dumnezeu, prin datina voastră”» (Marcu 7:9-13).

Isus a susţinut Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru El, cele cinci cărţi ale lui Moise au fost inspirate de Dumnezeu şi, din acest motiv, au fost obligatorii şi pentru viaţa şi slujirea Sa. Prin urmare, El a spus: «Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile» (Matei 5:17-19).

Cui a fost dată Legea mozaică?

Următoarele pasaje biblice ne arată că Legea mozaică a fost dată doar poporului evreu, respectiv Israelului:

«… care este neamul acela aşa de mare încât să aibă legi şi porunci aşa de drepte, cum este toată legea aceasta pe care v-o pun astăzi înainte?» (Deuteronom 4:8).

«El descoperă lui Iacov Cuvântul Său, lui Israel legile şi poruncile Sale. El n-a lucrat aşa cu toate neamurile, şi ele nu cunosc poruncile Lui» (Psalm 147:19-20).

«Acestea sunt rânduielile, poruncile şi legile, pe care le-a statornicit Domnul între El şi copiii lui Israel, pe muntele Sinai, prin Moise» (Levitic 26:46).

«Ei sunt Israeliţi, au înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduinţele» (Romani 9:4).

Legea mozaică a fost dată Israelului

Astfel, Israelul a fost o excepţie, dar şi un model pentru toate naţiunile. Biblia spune: «Căci tu eşti un popor sfânt pentru Domnul, Dumnezeul tău; Domnul Dumnezeul tău te-a ales, ca să fii un popor al Lui dintre toate popoarele de pe faţa pământului» (Deuteronom 7:6). Aşadar, Israelul din Vechiul Testament este singura naţiune al cărei sistem de legi, sistem judiciar şi executare justiţiară, vin direct de la Dumnezeu.

Astăzi însă lucrurile nu mai stau la fel, deoarece Israelul este necredincios şi nu se află încă sub stăpânirea lui Isus Mesia. În viitor însă, când Israelul se va întoarce la Mesia, atunci Dumnezeu însuşi va introduce forma de guvernare teocratică, va defini justiţia, va exercita funcţia judecătorească şi o va pune în aplicare. Despre această perioadă a domniei lui Mesia Biblia ne spune: «Plăcerea Lui va fi frica de Domnul; nu va judeca după înfăţişare, nici nu va hotărî după cele auzite, ci va judeca pe cei săraci cu dreptate, şi va hotărî cu nepărtinire asupra nenorociţilor ţării; va lovi pământul cu toiagul cuvântului Lui, şi cu suflarea buzelor Lui va omori pe cel rău» (Isaia 11:3-4).

Despre starea viitoare a naţiunii citim: “… Popoarele se vor duce cu grămada la el, şi vor zice: Veniţi, să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui, şi să umblăm pe cărările Lui. Căci din Sion va ieşi Legea, şi din Ierusalim cuvântul Domnului» (Isaia 2:3). Dumnezeu este pe cale să-Şi instaureze împărăţia. De aceea nu trebuie să ne mirăm că forţele întunericului încearcă să împiedice acest lucru şi doresc să oprească stăpânirea lui Dumnezeu cu toate consecinţele ei! Atunci păcatul, nedreptatea şi minciuna vor fi date în vileag, şi se va întâmpla ceea ce este scris în Ieremia 25:30-31: «… Domnul va răcni de sus; din Locaşul Lui cel sfânt va face să-I răsune glasul; va răcni împotriva locului locuinţei Lui, va striga ca cei ce calcă în teasc, împotriva tuturor locuitorilor pământului. Vuietul ajunge până la marginea pământului; căci Domnul Se ceartă cu neamurile, intră la judecată împotriva oricărei făpturi, şi dă pe cei răi pradă săbiei, zice Domnul». Rugăciunea Domnului Isus se va împlini şi ea: «Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău; vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ» (Matei 6:9-10).

În ce măsură sunt naţiunile obligate să tină Legea mozaică?

Proverbe 29:18 spune: «Când nu este nici o descoperire dumnezeiască, poporul este fără frâu; dar ferice de poporul care păzeşte Legea!» Fiecare naţiune procedează corect dacă păzeşte Legea lui Dumnezeu.

Legea mozaică a fost dată poporului Israel cu următorul scop: «Căci sfatul este o candelă, învăţătura este o lumină, iar îndemnul şi mustrarea sunt calea vieţii» (Proverbe 6:23). Dumnezeu a vrut ca Israelul să fie o lumină în mijlocul întunericului naţiunilor, un far strălucitor în noaptea păcatului, şi în cele din urmă un indicator spre Dumnezeul cel viu şi sfânt. De aceea, Balaam a fost nevoit să declare: «Este un popor care locuieşte deoparte, Şi nu face parte dintre neamuri … Ce frumoase sunt corturile tale, Iacove! Locuinţele tale, Israele!» (Numeri 23:9; 24:5). Balaam a recunoscut că Dumnezeu era cu Israel, că păzea acest popor, că locuia printre ei şi că le-a dat o rânduială, o siguranţă şi o înfăţişare divină prin legile Sale.

Şi prostituata Rahav din oraşul Ierihon a admis în faţa celor două iscoade israeliene: «Ştiu că Domnul v-a dat ţara aceasta, căci ne-a apucat groaza de voi, şi toţi locuitorii ţării tremură înaintea voastră. Fiindcă am auzit cum, la ieşirea voastră din Egipt, Domnul a secat înaintea voastră apele Mării Roşii, şi am auzit ce aţi făcut celor doi împăraţi ai Amoriţilor dincolo de Iordan, lui Sihon şi Og, pe care i-aţi nimicit cu desăvârşire. De când am auzit lucrul acesta, ni s-a tăiat inima, şi toţi ne-am pierdut nădejdea înaintea voastră; căci Domnul, Dumnezeul vostru, este Dumnezeu sus în ceruri şi jos pe pământ» (Iosua 2:9-11).

Când împărăteasa din Seba (Yemenul de astăzi) l-a vizitat pe Solomon, a exclamat: «Era adevărat deci ce am auzit eu în ţara mea despre faptele şi înţelepciunea ta! Nu credeam tot ce se zicea, până n-am venit şi am văzut cu ochii mei. Şi iată că nu mi s-a istorisit nici jumătate din mărirea şi înţelepciunea ta. Tu întreci faima pe care am auzit-o despre tine. Ferice de oamenii tăi, ferice de slujitorii tăi, care sunt pururea înaintea ta, şi care au înţelepciunea ta! Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul tău, care S-a îndurat de tine, şi te-a pus pe scaunul Lui de domnie ca împărat pentru Domnul, Dumnezeul tău! Pentru că Dumnezeul tău iubeşte pe Israel şi vrea să-l facă să rămână în picioare pe vecie, pentru aceea te-a pus împărat peste el, ca să faci judecată şi dreptate!» (2 Cronici 9:5-8).

Numele lui Dumnezeu a fost cunoscut mult dincolo de graniţele Israelului. Naţiunile au fost nevoite să recunoască fără putinţă de tăgadă caracterul unic al Israelului, să privească la Templul măreţ şi să-L laude pe Dumnezeu. Astfel s-a împlinit rugăciunea lui Solomon, rostită cu ocazia sfinţirii Templului: «Când străinul, care nu este din poporul Tău Israel, va veni dintr-o ţară depărtată, pentru Numele Tău, căci se va şti că Numele Tău este mare, mâna Ta este tare, şi braţul Tău este întins, când va veni să se roage în casa aceasta, – ascultă-l din ceruri, din locul locuinţei Tale, şi dă străinului aceluia tot ce-Ţi va cere, pentru ca toate popoarele pământului să cunoască Numele Tău, să se teamă de Tine, ca şi poporul Tău Israel, şi să ştie că Numele Tău este chemat peste casa aceasta pe care am zidit-o eu» (1 Împăraţi 8:41-43).

În ce măsură sunt deci naţiunile obligate să ţină Legea mozaică? Nimeni nu este obligat (nici un stat) să se ghideze după codul de legi al lui Dumnezeu. Dar dacă, din proprie iniţiativă, se întâmplă ca o ţară să păzească Legea lui Dumnezeu, atunci va avea parte de binecuvântări minunate, deoarece fiecare popor care se ghidează după legile lui Dumnezeu va experimenta ceea ce este scris în Psalmul 19:7-11: «Legea Domnului este desăvârşită, şi înviorează sufletul; mărturia Domnului este adevărată şi dă înţelepciune celui neştiutor. Orânduirile Domnului sunt fără prihană, şi veselesc inima; poruncile Domnului sunt curate şi luminează ochii. Frica de Domnul este curată, şi ţine pe vecie; judecăţile Domnului sunt adevărate, toate sunt drepte. Ele sunt mai de preţ decât aurul, decât mult aur curat; sunt mai dulci decât mierea, decât picurul din faguri. Robul Tău primeşte şi el învăţătura de la ele; pentru cine le păzeşte, răsplata este mare».

Istoria ne învaţă că popoarele care au respins intenţionat Legea lui Dumnezeu şi au călcat-o în picioare au dispărut (mai devreme sau mai târziu) de pe faţa pământului. Să ne aducem aminte doar de fosta Uniune Sovietică sau de fosta RDG. În schimb, popoarele care s-au condus după legi bazate pe poruncile lui Dumnezeu – fie chiar şi într-o măsură mai mică – au fost până la urmă binecuvântate. Biblia spune: «Ferice de poporul care stă astfel! Ferice de poporul al cărui Dumnezeu este Domnul!» (Psalm 144:15).

Oare nu sunt astăzi oamenii atât de stresaţi, răvăşiţi psihic şi debusolaţi, fiindcă nu se ghidează după Cuvântul lui Dumnezeu? Liderii economici şi politicienii iau atâtea decizii greşite fiindcă desconsideră Cuvântul lui Dumnezeu. Oare nu suntem astăzi atât de nemulţumiţi şi lipsiţi de bucurie din cauză că neglijăm poruncile lui Dumnezeu? Cu siguranţă că da, deoarece neglijarea Cuvântului lui Dumnezeu conduce în final la ruinare spirituală, sufletească, morală şi financiară.

Este Biserica lui Isus obligată să respecte Legea mozaică?

Domnul Isus, Capul Bisericii (Efeseni 5:23), a confirmat întreaga Lege mozaică (cu cele 613 de rânduieli, porunci şi interdicţii), prin următoarele cuvinte: «Este mai lesne să treacă cerul şi pământul decât să cadă o singură frântură de slovă din lege» (Luca 16:17). El a mers un pas mai departe şi a afirmat: «Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să le stric, ci să le împlinesc» (Matei 5:17). Isus a venit pe lume sub Lege: «Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege» (Galateni 4:4). A fost crescut şi educat conform rânduielilor şi regulilor Legii. El a împlinit şi a respectat toate normele Legii.

Mai mult chiar, Domnul Isus nu numai că a ţinut Legea mozaică, dar a şi fost condamnat la moarte prin ea. Pentru că a luat asupra Lui toate păcatele noastre, a trebuit – Legea insista asupra acestui lucru – să moară din cauza acestor păcate. Astfel, Legea mozaică a fost trăită şi împlinită total de Isus Cristos. De aceea Biblia spune: «Cristos este sfârşitul Legii…»(Romani 10:4). Când mă confrunt cu Legea mozaică, există o poruncă ce trebuie împlinită indiferent de vremea în care trăiesc. Dumnezeu spune în Lege: «… Eu sunt sfânt…», şi El cere: «… să fiţi sfinţi…» (Levitic 11:44-45). Astfel Legea mă confruntă cu problema păcatului pe care nu o pot rezolva singur. Apostolul Pavel scrie: “… eu sunt pământesc, vândut rob păcatului» (Romani 7:14). Legea descoperă neputinţa noastră de a atinge standardul de sfinţenie al lui Dumnezeu deoarece, prin ea suntem confruntaţi cu însuşi caracterul lui Dumnezeu. În Lege găsim modul corect de închinare înaintea lui Dumnezeu, directivele după care trebuie să trăim. Legea reglementează relaţia noastră cu aproapele nostru şi ne descoperă standardul după care va fi odată judecată viaţa noastră. Astfel, prin Lege recunoaştem cine este Dumnezeu şi cum ar trebui să fim noi. Însă Legea nu poate face şi pasul următor: nu ne poate mântui, nici nu ne poate salva. Din contră, ne condamnă pe toţi ca păcătoşi şi ne face vinovaţi înaintea lui Dumnezeu.

Să ne amintim de ceea ce a spus Isus Cristos: «Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să le stric, ci să le împlinesc» (Matei 5:17). Prin aceste cuvinte, Fiul lui Dumnezeu spune că a venit să împlinească toate cele 613 de rânduieli, porunci şi interdicţii ale Legii. El a împlinit Legea în totalitatea ei. De aceea este scris: «Cristos este sfârşitul Legii…» (Romani 10:4). El a dus Legea la bun sfârşit; a împlinit-o. De ce a făcut acest lucru? Răspunsul îl găsim citind întregul verset citat mai sus: «Căci Cristos este sfârşitul Legii, pentru ca oricine crede în El, să poată căpăta neprihănirea». El nu a împlinit Legea pentru toţi oamenii, ci numai pentru cel care «crede în El». La ce fel de credinţă face aici referire Biblia? La credinţa care ştie …

… că nici un om nu este capabil să împlinească Legea şi să atingă astfel standardul lui Dumnezeu.

… că Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos a venit pe această lume să atingă acest standard în cele mai mici detalii.

… că Isus Cristos a luat asupra Sa, pentru mine, pedeapsa Legii, adică moartea.

Nu puţini îşi pun întrebarea: «Dacă pentru creştinii născuţi din nou Legea mozaică nu mai este valabilă, nu ne privăm astfel de trăirea conform unei etici sănătoase, divine? Oare mai ştim cum să ne comportăm, ce este drept şi ce este nedrept?»

Isus Cristos a definit o etică superioară…

… eticii Legii mozaice. Legea mozaică spune: «să nu preacurveşti» (Exod 20:14). Isus Cristos însă afirmă: «Oricine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui» (Matei 5:28). Legea mozaică cere: «Să nu ucizi» (Exod 20:13). Isus Cristos însă declară: «Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc» (Matei 5:44).

Etica lui Isus Cristos trece dincolo de tot ceea ce a existat anterior, dincolo de orice capacitate şi resursă umană. El ne cere un comportament care în mod natural ne este străin. Această etică definită de El poate fi împlinită doar de un om născut din nou, care s-a dedicat din toată inima Domnului: «Voi pune legile Mele în inimile lor, şi le voi scrie în mintea lor» (Evrei 10:16). Despre acest om născut din nou se afirmă: «Care ne-a şi făcut în stare să fim slujitori ai unui legământ nou, nu al slovei, ci al Duhului; căci slova omoară, dar Duhul dă viaţa» (2 Corinteni 3:6).

Este interesant că apostolul Pavel a scris aceste rânduri exact Bisericii care a avut cel mai mult de luptat cu ura, gelozia, imoralitatea, desfrâul şi imaturitatea spirituală. Dar tocmai prin aceasta el a arătat creştinilor din Corint, şi implicit tuturor credincioşilor, că prin naşterea din nou este posibilă trăirea după etica lui Isus Cristos. Creştinii nu resping astfel moralitatea legii mozaice, ci o ridică la un nivel mult mai înalt, şi anume o raportează la etica Duhului Sfânt, despre care se spune: «Roadă Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor» (Galateni 5:22).

Cum punem însă toate acestea în practică? Doar prin trăirea unei vieţi de credinţă autentice cu Isus Cristos. Gândirea, vorbirea şi faptele noastre trebuie să fie determinate tot mai mult de Domnul nostru Isus Cristos: «… Şi orice faceţi, cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în Numele Domnului Isus (la o adică să putem scrie sub toate acţiunile noastre numele Domnului Isus), şi mulţumiţi, prin El lui Dumnezeu Tatăl» (Coloseni 3:17). Numai dacă ne dedicăm cu totul Domnului Isus putem aduce roade spirituale. Poate că noi înşine nu vom realiza că Duhul Sfânt rodeşte în noi, dar cu siguranţă cei din jurul nostru vor remarca. Fie ca în viaţa noastră, a tuturor, să se întâmple acest lucru!

SAMUEL RINDLISBACHER

Acesta este doar un mărunt exemplu al nenumăratelor de ce-uri care apar de-a lungul vieţii. Aproape nimeni nu este scutit de experienţe dureroase, fie că este vorba de moartea unei persoane iubite, o boală grea, şomaj, greutăţi la serviciu sau probleme în cadrul relaţiilor cu alte persoane, în lume există atâta durere şi suferinţă, încât nimeni nu poate evita problema lui “de ce?”. Este o întrebare pe care putem şi trebuie să ne-o punem, însuşi Domnul Isus, când se afla răstiginit pe cruce, L-a întrebat pe Tatăl: “De ce?”

Eu însămi am stat în faţa acestei întrebări, când, fără vreun preaviz, mi-a fost pus diagnosticul “scleroză multiplă”. Şi în ziua de azi îmi doresc să fi explodat în mine toată durerea şi frustrarea şi să-mi fi îngăduit suficient timp pentru tristeţe, în fond, mi-am pierdut sănătatea. A mima la suprafaţă creştinul puternic şi a fi lăuntric plin de amărăciune, doar pentru că unii creştini pun atât de mult preţ pe o “reacţie exterioară adecvată” cu privire la suferinţă, mi se pare o atitudine nu numai necreştină, dar şi nesănătoasă. Dar de fapt, ce este într-adevăr adecvat?

În felul acesta, vindecarea lăuntrică a durat foarte mult timp şi a fost nevoie de ani ca să pot ajunge nu numai să accept această situaţie personală, ci şi s-o pot vedea ca pe o latură pozitivă a vieţii mele.

Mult timp m-a frământat problema cauzei suferinţei; Dumnezeu mi-a “dat-o” sau numai a “îngăduit-o”? În Biblie găsim exemple pentru ambele situaţii.

Într-o zi s-a produs marea schimbare, de mult dorită, în viaţa mea. Nu, Dumnezeu nu m-a vindecat, însă mi-a dat un răspuns cu care pot trăi. Într-o discuţie cu un predicator, Dumnezeu mi-a deschis ochii, arătându-mi-Se într-o perspectivă cu totul nouă. Această descoperire mi-a adus în inimă multă pace şi bucurie – în ciuda unor neplăceri. De aceea aş dori să împărtăşesc şi altora această “comoară” pe care am aflat-o.

În discuţia respectivă am înţeles că până atunci îl cunoscusem pe Dumnezeu numai ca pe un Dumnezeu care “face”. Şi sunt sigură că mulţi oameni îl definesc pe Dumnezeu în funcţie de faptele Sale. În spatele unei asemenea perspective se ascunde marele pericol al apariţiei disperării, atunci când Dumnezeu permite la un moment dat nişte lucruri pe care nu le mai putem înţelege.

Dacă Dumnezeu ne lasă să trecem prin anumite experienţe dureroase, nu mai înţelegem nimic şi întrebăm: “Cum poate îngădui Dumnezeu aşa ceva?” O asemenea întrebare este desigur permisă şi într-un fel chiar îndreptăţită, însă mai greu este când ne blocăm în această fază şi renunţăm la credinţa în Dumnezeu, întrucât nu-L mai putem înţelege.

Pentru noi ca şi creştini (adică nişte oameni care şi-au pus viaţa la dispoziţia lui Dumnezeu) există şi o cu totul altă perspectivă cu privire la Dumnezeu:

Deasupra Dumnezeului care face se află Dumnezeul care este!

Cu alte cuvinte: Mai importantă decât “faptele” Sale este “existenţa” Sa. Vă amintiţi cu siguranţă întâmplarea când Dumnezeu i-a vorbit lui Moise în pustie din tufişul arzând. Moise a primit cu acel prilej însărcinarea din partea lui Dumnezeu de a se întoarce pentru a elibera poporul Israel din robie (Exodul 3:14). La întrebarea lui Moise, care este Numele Dumnezeului care îi vorbeşte, El îi răspunde: “EU SUNT” şi adaugă: “Spune poporului lui Israel: Cel ce este EU SUNT m-a trimis la voi: Domnul!”

Dacă noi credem în Dumnezeu numai fiindcă El face anumite lucruri, ca de exemplu, ne ocroteşte, ne dă hrană etc., ne vom prăbuşi, imediat ce Dumnezeu va face ceva ce nu ne place. Dumnezeu este mai mult decât doar un Dumnezeu care face, El este de fapt Dumnezeul cel mare, care este. Dacă eu cred în mod simplu în Dumnezeu, mă încred în El, deoarece mă bazez pe faptul că El este, adică există, atunci credinţa mea va rezista şi în clipele de suferinţă.

Credinţa în Dumnezeul care este ne face independenţi de situaţia personală. Poţi avea încredere în El fiindcă Dumnezeu nu este un oarecare, ci este Jahve (Cel veşnic) şi El Shaddai (Dumnezeul atotputernic). El este Dumnezeu mare, Creatorul cerului şi al pământului, în care s-au încrezut deja Avraam, Moise şi David, deşi toţi trei fuseseră trimişi pentru o anumită perioadă în pustie, în adevăratul sens al cuvântului.

Este clar că perioadele de pustiu fac parte din viaţa noastră. Ferice de cel ce cunoaşte izvorul din deşert care se cheamă Isus Cristos.

Încrederea şi credinţa în Dumnezeul care este îmi dau putere şi curaj să rezist şi în perioadele dificile. Din când în când boala mă constrân- ge să zac la pat. Sunt o persoană căreia îi place mult să lucreze şi aş prefera să fac curăţenie de dimineaţa până seara în toată casa. Însă atunci vin aceste vremuri nedorite în care trebuie să zac şi astfel sunt singură cu mine însămi şi cu Dumnezeu.

Înainte îmi petreceam timpul frământându-mă de ce face sau îngăduie Dumnezeu aşa ceva. Iar o asemenea întrebare poate duce la îndoială şi disperare. Dar acum, când sunt ţintuită la pat, reuşesc – nu întotdeauna fiindcă mai învăţ încă – să mă bucur de faptul că Dumnezeu este prezent. Nu mă mai plâng cu privire la ceea ce face sau nu face (adică să mă însănătoşească imediat), ci pur şi simplu îi mulţumesc că El este Dumnezeul care este, indiferent cum se prezintă situaţia mea.

Fiindcă dacă El este şi eu mă odihnesc în El, mă aflu în locul cel mai sigur din lume. Dumnezeu nu cere nimic mai mult decât să credem copilăreşte în existenţa Sa şi să avem încredere în dragostea şi îndurarea Lui.

La întrebarea: “Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?”, Biblia dă următorul răspuns:

“Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit tu şi casa ta!” (Faptele Apostolilor 16:31) sau “Şi noi am crezut în Cristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Cristos, iar nu prin faptele Legii” (Galateni2:16).

Apostolul Pavel a spus cu mulţi ani în urmă:

“Dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine” (Galateni 2:20).

Cred că aici Pavel ne descoperă un mare secret: Dacă Cristos trăieşte în mine şi Şi-a asumat responsabilitatea vieţii mele, nu mai trebuie să mă chinuie temerile şi întrebările, ci să mă las cu toată încrederea în voia lui Dumnezeu, acel Dumnezeu care ştie ceea ce face şi care se află deasupra tuturor lucrurilor, chiar dacă eu nu mai reuşesc să-L înţeleg. Şi noi nici nu trebuie să-L înţelegem pe Dumnezeu, ci ni se cere doar o încredere deplină în existenţa Lui şi o dragoste necondiţionată. Lucrul cel mai bun este că Dumnezeu ne ajută şi s-o facem, El sădeşte în noi încrederea pentru a putea crede în “Dumnezeul care este”. Singurul lucru pe care trebuie să-l fac este să spun un “da” conştient şi sincer lui Dumnezeu.

Această nouă perspectivă de a-L vedea pe Dumnezeu mi-a ajutat mult să nu mă revolt împotriva Lui, când mă simt mai rău. Nu-L iubesc pe Dumnezeu pentru faptul că-mi face un bine din punctul meu de vedere, ci fiindcă El este.

Vreau să amintesc în încheiere un gând al marelui filozof francez Blaise Pascal, un gând care rezumă de fapt tot ceea ce am vrut să spun:

“Inima este cea care-L simte pe Dumnezeu, nu raţiunea.”

R.H.